Greco-Catolic.ro

Sf. Ignaţiu este numit şi Teoforul (Teoforos = purtător de Dumnezeu), deşi nu a fost la şcoala Sf. Ioan Evanghelistul cum cred unii scriitori bisericeşti, între care şi Sf. Ieronim, ci e doar coetanul lor.

A urmat Sfântului Petru şi Episcopului Evodiu pe scaunul Antiohiei, între anii 70-107. Despre viaţa şi tinereţea lui nu ştim ceva precis. Probabil s-a născut în păgânism şi s-a convertit mai târziu.

Abătându-se o prigoană asupra Bisericii, Ignaţiu este prins şi condamnat ad bestias (la fiare), suferind martiriul pe timpul împăratului Traian (107/108 d. Cr.).

Fiind condamnat la moarte, trebuia să fie transportat la Roma, pentru a fi dat pradă fiarelor împreună cu alţi creştini. Din Antiohia plecară spre Smirna, pe mare. Debarcară probabil la Attalia, de unde continuară pe uscat trecând prin Filadelfia şi ajunseră la Smirna. În drum, le ieşiră înainte bisericile de acolo. Ajuns la Smirna, în august, a fost aşteptat de Sf. Policarp, episcopul Smirnei şi de popor, precum şi de preoţii bisericilor din Efes. De aici a scris patru scrisori: Efesenilor, Magnesienilor, Trallienilor şi Romanilor. A plecat, apoi, de la Smirna spre Troia (Troada), călătorind pe mare, însoţit de diaconul Burrus din Efes. De acolo, a scris trei scrisori: Filadelfienilor, Smirnenilor şi Sf. Policarp. Ar fi voit să scrie şi altor biserici situate la Răsărit de Smirna, însă a primit pe neaşteptate ordin să plece. De la Troia, a călătorit pe mare până la Neapolis în Macedonia, de unde, pe Via Egnazia, s-au îndreptat spre Filipi, unde li se adăugară Ziosinus şi Rufus, condamnaţi şi ei. De aici, prin Macedonia, ajunseră la Dyn-achium (Durazzo), de unde se îmbarcară spre Brindisi. De aici, pe Via Appia, ajunseră la Roma. Ajunşi la Roma, a fost condamnat la moarte în Amfiteatru (Coliseum), fiind dat pradă fiarelor sălbatice, la finele spectacolelor date de Traian ca urmare a victoriei asupra dacilor, spectacole ce au ţinut tot anul 107, când pieriră 10.000 de gladiatori şi au fost ucise 11.000 de fiare. Din Sf. Ignaţiu au rămas doar oasele tari, restul a fost mâncat de fiare. În scrisoarea către Romani a făcut aceste mărturisiri înainte de moarte: Sunt grâul lui Dumnezeu şi sunt măcinat de dinţii fiarelor ca să fiu găsit pâinea curată a lui Cristos... Naşterea mea se apropie... Dorinţa mea pământească a fost răstignită în mine şi nu mai este foc mistuitor de materie. Doreşte să ajungă la Cristos prin patimă, prin jertfă.

Chestiunea Ignaţiană. Epistolele Sf. Ignaţiu au ajuns la noi în trei culegeri:

a) Culegerea mare (major) conţine 13 epistole cu un text mai vast. În afară de cele şapte epistole conţine: scrisoarea Mariei Cassabola către Sf. Ignaţiu, una a Sf. Ignaţiu către Maria, una către Tarsen, către Antiohieni, către Heron şi către Filipeni.

b) Culegerea brevior, mai scurtă, are 11 epistole, lipsind cu totul cea către Romani şi către Filipeni. Textul celorlalte 11 epistole este mai scurt decât al culegerii antecedente.

c) Culegerea brevissima (foarte scurtă) sau Curetoniana, care constă numai în trei epistole către Efeseni, Romani şi către Sf. Policarp. Care dintre acestea sunt epistolele Sf. Ignaţiu şi care este textul lor? lată care este problema sau Chestiunea Ignaţiană. Astăzi, chestiunea este mai puţin discutată. Concluziile criticii moderne sunt acestea: Epistolele Sf. Ignaţiu nu sunt numai trei, în culegerea foarte scurtă, nici mai multe de şapte, ca în cazul celei mai lungi, pentru că Eusebiu, m veacul al IV-lea, în a sa Historia Ecclesiastica, III, 36, nu cunoaşte mai multe decât şapte: Ignaţiu, când era dus prin Asia... ajungând la Smirna... a scris acolo o epistolă Bisericii Efesenilor..., alta Bisericii din oraşul Magnesia... alta Bisericii Trallienilor... În afară de acestea, mai este şi o alta scrisoare de a lui către oraşul Roma... După aceea, plecând din Smirna mai departe, ajungând la Troia, de acolo a dat scrisoare Filadelfienilor şi Bisericii Smirnenilor şi, în mod privat, lui Policarp, episcopul lor. Sunt deci false toate celelalte scrisori care sunt necunoscute scriitorilor vechi, apărând în colecţie mult mai târziu, în secolul al XII-lea. Textul adevărat al acestor şapte scrisori autentice se găseşte în culegerea mai scurtă, breviar, pentru că acest text concorda cu citările scriitorilor vechi (Eusebiu şi Teodoret din Eranistes). Autorul culegerii mari este un apolinarist, identic cu autorul Constituţiunilor Apostolice, pentru că spune, spre exemplu: (Domnul) care nu a avut suflet omenesc (Epistolă Sf. Ignaţiu către Filipeni, V), deci Dumnezeu a locuit în carne (Smirneni II, 2). Autorul a trăit către sfârşitul veacului al IV-lea şi începutul celui de al V-lea în Siria, probabil în Antiohia.

Analiza scrisorilor autentice. Sunt deci, cu siguranţă autentice, şapte epistole: către Efeseni (21 de capitole), către Magnesieni (15 cap.), către Trallieni (13 cap.), către Romani (10 cap.), către Filadelfieni (II cap.), către Smirneni (15 cap.), şi către Policarp (8 cap.). Toate au un scop comun: de a-i pune în garda pe credincioşi împotriva ereziilor şi schismelor pe care căutau să le semene între ei diferiţi misionari ai ereziei şi ai schismelor. Învăţătura acestora era un fel de gnosticism iudaizant: pe de o parte, luptau pentru menţinerea practicilor evreieşti; pe de alta parte, erau doceţi, negând realitatea umanităţii lui Cristos, care nu ar fi luat asupra-şi carne adevărată, ci numai în aparenţă. Învăţând acestea, ei se separau de restul comunităţii, ţinând aparte adunările lor liturgice. Sf. Ignaţiu îi combate spunând că iudaismul a fost înlăturat şi insistând mult asupra realităţii trupului lui Cristos şi recomandând credincioşilor să nu se separe niciodată de episcopul şi clerul lor. Dacă nu se supun episcopului, preoţilor şi diaconilor, nu rămân în unitatea Bisericii şi în învăţătura adevărată. Numai Epistola către Romani are un obiect special: acela de a-i ruga pe Romani ca nu cumva, dintr-o milă greşită, să împiedice martiriul său.

Iată schema scrisorilor (afară de cea către Romani): toate au trei părţi: introducerea, partea centrală şi încheierea. În introducere, Ignaţie, după ce salută Biserica şi căreia îi scrie, mulţumeşte pentru delegaţii trimişi în cale şi îi elogiază. Partea centrală cuprinde îndemnuri: a) să fie uniţi cu episcopul, preoţii şi diaconii; b) să se ferească de ereziile ce şerpuiesc în jurui lor: iudaismul şi gnosticismul docet. Pe Policarp îi îndeamnă să practice virtuţile unui bun păstor. În încheiere, arată dragostea ce-o poartă Bisericii respective, îi îndeamnă pe creştini să se roage pentru el, indicând locul şi - câteodată - data de unde scrie.

Conţinutul doctrinal al epistolelor. Cu toate că sunt scrieri ocazionale, au o mare valoare pentru noi. Ele au fost determinate de învăţăturile false care circulau în Asia Mica la începutul veacului II şi anume:

Greşeala iudaizanţilor, care nu recunoşteau în Isus Cristos pe Fiul lui Dumnezeu şi se încăpăţânau în a observa practicile iudaice, mai ales cea a Sâmbetei.
Gnosticismul docet, care nega realitatea materiei omeneşti în Cristos şi se abţinea de la Euharistie, pe care nu o credea a fi Trupul Domnului.
Tendinţa schismatică, prin care unii tindeau să constituie biserici particulare şi contra ierarhiei legitime. De aici, învăţătura Sf. Ignaţiu se poate aduna în jurul a trei argumente: Cristos, Biserica, Tainele.

A) Cristos este numit Dumnezeul arătat omeneşte (Bertoldo Altaner, Patrologia, édita da Herder e C. - Freiburg im Breisgau, 1938, p. 59). El este Cuvântul, care exista la Tatăl înainte de veci. Dumnezeirea Sa este clar afirmată: Isus Cristos, Dumnezeul nostru (Ef. l). Isus Cristos Dumnezeu (Smirneni, l, l). De asemenea, este clar indicată natura omenească în Cristos: Isus Cristos cu adevărat s-a născut, a mâncat şi a băut..., cu adevărat a fost răstignit şi a murit... cu adevărat a înviat din morţi (Trallieni IX, l, 2). Că există cele două naturi într-o singură persoană, o dovedeşte atribuind lui Cristos atribute divine şi omeneşti (Ef. Vil, 2). Trebuie să se reţină că Isus Cristos cu adevărat s-a întrupat, a pătimit, a murit şi a înviat, că Maria este mama lui Dumnezeu şi că este vergură.

B) Biserica este descrisă în multe chipuri:

Este templul lui Dumnezeu Tatăl. Credincioşii sunt pietrele acestui edificiu, cimentaţi prin credinţă şi prin dragoste.
Este un corp, al cărui cap este Cristos iar credincioşii sunt membrele.
Este o armată ai cărei soldaţi sunt credincioşii, care au ca scut botezul, credinţa ca şi coif, caritatea (dragostea) ca şi lance, perseverenţa ca armătură întreagă (Policarp, VI, 2).
Comuniunea credincioşilor este inima Bisericii, centrul carităţii creştine (Agape). Deci Sf. Ignaţiu are o concepţie dublă despre Biserica: una mistică (corp, templu), şi alta juridică (armată, familie). El numeşte Biserica pentru prima data cu apelativul CATOLICA, în sensul de Biserica adevărată, păstrătoarea în întregime, neştirbită, a învăţăturii lui Cristos şi a Sfinţilor Apostoli, instituţie divină ce uneşte pe plan superior toate bisericile din lume prin caritate şi credinţă, sub conducerea păstorilor legitimi (Smirn. VIII, 2), în frunte cu Biserica Romei (Romani, III, l). El spune: Acolo unde este episcopul, acolo trebuie să fie şi credincioşii, după cum acolo unde este Cristos, acolo este şi Biserica catolică, opusă sectanţilor, după cum a înţeles şi Sf. Policarp.

Insista, apoi, mult asupra unităţii Bisericii: unitate de credinţă, de disciplina, de cult. Credincioşii trebuie să rămână membrii unui corp, pietre ale aceluiaşi edificiu, tovarăşi ai aceluiaşi drum, voci unisone ale aceluiaşi corp. În centrul acestei unităţi a Bisericii stă ierarhia, adică episcopul, prezbiterii şi diaconii. Episcopul este locotenentul lui Dumnezeu şi trebuie considerat ca Isus. Presbiterii îi reprezintă pe apostoli; diaconii sunt miniştrii tainelor lui Cristos. Fără aceştia nu se poate închipui Biserica. Credincioşii trebuie să se supună acestora: trebuie să vă supuneţi părerii episcopului..., căci... preoţimea voastră aşa a fost adaptată episcopului, ca şi coardele chitarei (Ef. IV, l). Precum... Domnul fără de Tatăl... nimic nu a făcut, nici prin Sine însuşi, nici prin Apostoli, aşa nici voi fără episcopi şi presbiteri, să nu faceţi ceva... (Magn. VV, l). Cap invizibil al Bisericii este Dumnezeu; cap vizibil al comunităţilor creştine din toată lumea este Biserica Romei, care Ecclessia que praesidet in loco regionis Romanorum şi peste tot Ecclesia digne-casta et caritatis praesidens (PROKATEMENE TES AGAPES), stă în fruntea carităţii. Această scrisoare semnată în 24 august 107 din Smirna către Romani nu conţine sfaturile şi îndemnurile date celorlalte Biserici particulare pe unde a trecut, ştiind că Biserica Romei se bucură de autoritate deplină, efectivă, peste toate bisericile particulare din lume. Ne-o arată şi în elogiul deosebit adus Bisericii Romei, considerată ca fiind centrul colectivităţii creştine, de unde îşi exercită (PROKATEMA l) autoritatea necontestată de nimeni (Ubaido Mannucci, op. cit. 32).

C) Tainele. Sf. Ignaţiu aminteşte trei Taine: Botezul, Euharistia şi Căsătoria.

Botezul îşi are eficacitatea în şi din patimile Domnului. Nu poate fi administrat fără autoritatea episcopului: Nu este permis să botezi fără episcop.
Euharistia este carnea lui Cristos. Pâinea lui Dumnezeu o vreau, carnea lui Cristos (Romani VII, 3). Ereticii se abţin de la ea, pentru că nu o recunosc de carne a lui Isus. Cine este în afară de Biserica nu poate primi Euharistia, care este simbol al Unităţii Bisericii şi al comuniunii cu ea. Ea este leac de nemurire şi antidot împotriva morţii.
Căsătoria trebuie celebrată numai cu aprobarea Episcopului.

În toate acestea este de notat o coerenţă absolută, fără cea mai mica ezitare sau contrazicere. Se vede manifestarea vie, deschisă, a unui spirit adevărat apostolic, cu o credinţă de nebiruit. Secretul acestui spirit arzător este faptul că poartă, în sufletul sau arzând de dragoste, pe Dumnezeu, dornic de a se vedea scăpat de trup, pentru a-l vedea mai bine. În special epistola către Romani este o bijuterie a literaturii creştine primitive, cum spune însuşi Renan.