Duminica, 24 septembrie 2011  
S Tecla, m (+ sec I)  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA l
EPOCA I SAU A PERSECUȚIILOR
De la începutul literaturii creștine până la anul 325,
Conciliul I ecumenic din Niceea

PERIOADA I

SECOLUL I

Capitolul I

B. PĂRINȚII APOSTOLICI

5. SFÂNTUL IGNAȚIU DE ANTIOHIA

Sf. Ignațiu este numit și Teoforul (Teoforos = purtător de Dumnezeu), deși nu a fost la școala Sf. Ioan Evanghelistul cum cred unii scriitori bisericești, între care și Sf. Ieronim, ci e doar coetanul lor.

A urmat Sfântului Petru și Episcopului Evodiu pe scaunul Antiohiei, între anii 70-107. Despre viața și tinerețea lui nu știm ceva precis. Probabil s-a născut în păgânism și s-a convertit mai târziu.

Abătându-se o prigoană asupra Bisericii, Ignațiu este prins și condamnat ad bestias (la fiare), suferind martiriul pe timpul împăratului Traian (107/108 d. Cr.).

Fiind condamnat la moarte, trebuia să fie transportat la Roma, pentru a fi dat pradă fiarelor împreună cu alți creștini. Din Antiohia plecară spre Smirna, pe mare. Debarcară probabil la Attalia, de unde continuară pe uscat trecând prin Filadelfia și ajunseră la Smirna. În drum, le ieșiră înainte bisericile de acolo. Ajuns la Smirna, în august, a fost așteptat de Sf. Policarp, episcopul Smirnei și de popor, precum și de preoții bisericilor din Efes. De aici a scris patru scrisori: Efesenilor, Magnesienilor, Trallienilor și Romanilor. A plecat, apoi, de la Smirna spre Troia (Troada), călătorind pe mare, însoțit de diaconul Burrus din Efes. De acolo, a scris trei scrisori: Filadelfienilor, Smirnenilor și Sf. Policarp. Ar fi voit să scrie și altor biserici situate la Răsărit de Smirna, însă a primit pe neașteptate ordin să plece. De la Troia, a călătorit pe mare până la Neapolis în Macedonia, de unde, pe Via Egnazia, s-au îndreptat spre Filipi, unde li se adăugară Ziosinus și Rufus, condamnați și ei. De aici, prin Macedonia, ajunseră la Dyn-achium (Durazzo), de unde se îmbarcară spre Brindisi. De aici, pe Via Appia, ajunseră la Roma. Ajunși la Roma, a fost condamnat la moarte în Amfiteatru (Coliseum), fiind dat pradă fiarelor sălbatice, la finele spectacolelor date de Traian ca urmare a victoriei asupra dacilor, spectacole ce au ținut tot anul 107, când pieriră 10.000 de gladiatori și au fost ucise 11.000 de fiare. Din Sf. Ignațiu au rămas doar oasele tari, restul a fost mâncat de fiare. În scrisoarea către Romani a făcut aceste mărturisiri înainte de moarte: Sunt grâul lui Dumnezeu și sunt măcinat de dinții fiarelor ca să fiu găsit pâinea curată a lui Cristos... Nașterea mea se apropie... Dorința mea pământească a fost răstignită în mine și nu mai este foc mistuitor de materie. Dorește să ajungă la Cristos prin patimă, prin jertfă.

Chestiunea Ignațiană. Epistolele Sf. Ignațiu au ajuns la noi în trei culegeri:

a) Culegerea mare (major) conține 13 epistole cu un text mai vast. În afară de cele șapte epistole conține: scrisoarea Mariei Cassabola către Sf. Ignațiu, una a Sf. Ignațiu către Maria, una către Tarsen, către Antiohieni, către Heron și către Filipeni.

b) Culegerea brevior, mai scurtă, are 11 epistole, lipsind cu totul cea către Romani și către Filipeni. Textul celorlalte 11 epistole este mai scurt decât al culegerii antecedente.

c) Culegerea brevissima (foarte scurtă) sau Curetoniana, care constă numai în trei epistole către Efeseni, Romani și către Sf. Policarp. Care dintre acestea sunt epistolele Sf. Ignațiu și care este textul lor? lată care este problema sau Chestiunea Ignațiană. Astăzi, chestiunea este mai puțin discutată. Concluziile criticii moderne sunt acestea: Epistolele Sf. Ignațiu nu sunt numai trei, în culegerea foarte scurtă, nici mai multe de șapte, ca în cazul celei mai lungi, pentru că Eusebiu, m veacul al IV-lea, în a sa Historia Ecclesiastica, III, 36, nu cunoaște mai multe decât șapte: Ignațiu, când era dus prin Asia... ajungând la Smirna... a scris acolo o epistolă Bisericii Efesenilor..., alta Bisericii din orașul Magnesia... alta Bisericii Trallienilor... În afară de acestea, mai este și o alta scrisoare de a lui către orașul Roma... După aceea, plecând din Smirna mai departe, ajungând la Troia, de acolo a dat scrisoare Filadelfienilor și Bisericii Smirnenilor și, în mod privat, lui Policarp, episcopul lor. Sunt deci false toate celelalte scrisori care sunt necunoscute scriitorilor vechi, apărând în colecție mult mai târziu, în secolul al XII-lea. Textul adevărat al acestor șapte scrisori autentice se găsește în culegerea mai scurtă, breviar, pentru că acest text concorda cu citările scriitorilor vechi (Eusebiu și Teodoret din Eranistes). Autorul culegerii mari este un apolinarist, identic cu autorul Constituțiunilor Apostolice, pentru că spune, spre exemplu: (Domnul) care nu a avut suflet omenesc (Epistolă Sf. Ignațiu către Filipeni, V), deci Dumnezeu a locuit în carne (Smirneni II, 2). Autorul a trăit către sfârșitul veacului al IV-lea și începutul celui de al V-lea în Siria, probabil în Antiohia.

Analiza scrisorilor autentice. Sunt deci, cu siguranță autentice, șapte epistole: către Efeseni (21 de capitole), către Magnesieni (15 cap.), către Trallieni (13 cap.), către Romani (10 cap.), către Filadelfieni (II cap.), către Smirneni (15 cap.), și către Policarp (8 cap.). Toate au un scop comun: de a-i pune în garda pe credincioși împotriva ereziilor și schismelor pe care căutau să le semene între ei diferiți misionari ai ereziei și ai schismelor. Învățătura acestora era un fel de gnosticism iudaizant: pe de o parte, luptau pentru menținerea practicilor evreiești; pe de alta parte, erau doceți, negând realitatea umanității lui Cristos, care nu ar fi luat asupra-și carne adevărată, ci numai în aparență. Învățând acestea, ei se separau de restul comunității, ținând aparte adunările lor liturgice. Sf. Ignațiu îi combate spunând că iudaismul a fost înlăturat și insistând mult asupra realității trupului lui Cristos și recomandând credincioșilor să nu se separe niciodată de episcopul și clerul lor. Dacă nu se supun episcopului, preoților și diaconilor, nu rămân în unitatea Bisericii și în învățătura adevărată. Numai Epistola către Romani are un obiect special: acela de a-i ruga pe Romani ca nu cumva, dintr-o milă greșită, să împiedice martiriul său.

Iată schema scrisorilor (afară de cea către Romani): toate au trei părți: introducerea, partea centrală și încheierea. În introducere, Ignație, după ce salută Biserica și căreia îi scrie, mulțumește pentru delegații trimiși în cale și îi elogiază. Partea centrală cuprinde îndemnuri: a) să fie uniți cu episcopul, preoții și diaconii; b) să se ferească de ereziile ce șerpuiesc în jurui lor: iudaismul și gnosticismul docet. Pe Policarp îi îndeamnă să practice virtuțile unui bun păstor. În încheiere, arată dragostea ce-o poartă Bisericii respective, îi îndeamnă pe creștini să se roage pentru el, indicând locul și - câteodată - data de unde scrie.

Conținutul doctrinal al epistolelor. Cu toate că sunt scrieri ocazionale, au o mare valoare pentru noi. Ele au fost determinate de învățăturile false care circulau în Asia Mica la începutul veacului II și anume:

  1. Greșeala iudaizanților, care nu recunoșteau în Isus Cristos pe Fiul lui Dumnezeu și se încăpățânau în a observa practicile iudaice, mai ales cea a Sâmbetei.

  2. Gnosticismul docet, care nega realitatea materiei omenești în Cristos și se abținea de la Euharistie, pe care nu o credea a fi Trupul Domnului.

  3. Tendința schismatică, prin care unii tindeau să constituie biserici particulare și contra ierarhiei legitime. De aici, învățătura Sf. Ignațiu se poate aduna în jurul a trei argumente: Cristos, Biserica, Tainele.

A) Cristos este numit Dumnezeul arătat omenește (Bertoldo Altaner, Patrologia, édita da Herder e C. - Freiburg im Breisgau, 1938, p. 59). El este Cuvântul, care exista la Tatăl înainte de veci. Dumnezeirea Sa este clar afirmată: Isus Cristos, Dumnezeul nostru (Ef. l). Isus Cristos Dumnezeu (Smirneni, l, l). De asemenea, este clar indicată natura omenească în Cristos: Isus Cristos cu adevărat s-a născut, a mâncat și a băut..., cu adevărat a fost răstignit și a murit... cu adevărat a înviat din morți (Trallieni IX, l, 2). Că există cele două naturi într-o singură persoană, o dovedește atribuind lui Cristos atribute divine și omenești (Ef. Vil, 2). Trebuie să se rețină că Isus Cristos cu adevărat s-a întrupat, a pătimit, a murit și a înviat, că Maria este mama lui Dumnezeu și că este vergură.

B) Biserica este descrisă în multe chipuri:

  1. Este templul lui Dumnezeu Tatăl. Credincioșii sunt pietrele acestui edificiu, cimentați prin credință și prin dragoste.

  2. Este un corp, al cărui cap este Cristos iar credincioșii sunt membrele.

  3. Este o armată ai cărei soldați sunt credincioșii, care au ca scut botezul, credința ca și coif, caritatea (dragostea) ca și lance, perseverența ca armătură întreagă (Policarp, VI, 2).

  4. Comuniunea credincioșilor este inima Bisericii, centrul carității creștine (Agape). Deci Sf. Ignațiu are o concepție dublă despre Biserica: una mistică (corp, templu), și alta juridică (armată, familie). El numește Biserica pentru prima data cu apelativul CATOLICA, în sensul de Biserica adevărată, păstrătoarea în întregime, neștirbită, a învățăturii lui Cristos și a Sfinților Apostoli, instituție divină ce unește pe plan superior toate bisericile din lume prin caritate și credință, sub conducerea păstorilor legitimi (Smirn. VIII, 2), în frunte cu Biserica Romei (Romani, III, l). El spune: Acolo unde este episcopul, acolo trebuie să fie și credincioșii, după cum acolo unde este Cristos, acolo este și Biserica catolică, opusă sectanților, după cum a înțeles și Sf. Policarp.

Insista, apoi, mult asupra unității Bisericii: unitate de credință, de disciplina, de cult. Credincioșii trebuie să rămână membrii unui corp, pietre ale aceluiași edificiu, tovarăși ai aceluiași drum, voci unisone ale aceluiași corp. În centrul acestei unități a Bisericii stă ierarhia, adică episcopul, prezbiterii și diaconii. Episcopul este locotenentul lui Dumnezeu și trebuie considerat ca Isus. Presbiterii îi reprezintă pe apostoli; diaconii sunt miniștrii tainelor lui Cristos. Fără aceștia nu se poate închipui Biserica. Credincioșii trebuie să se supună acestora: trebuie să vă supuneți părerii episcopului..., căci... preoțimea voastră așa a fost adaptată episcopului, ca și coardele chitarei (Ef. IV, l). Precum... Domnul fără de Tatăl... nimic nu a făcut, nici prin Sine însuși, nici prin Apostoli, așa nici voi fără episcopi și presbiteri, să nu faceți ceva... (Magn. VV, l). Cap invizibil al Bisericii este Dumnezeu; cap vizibil al comunităților creștine din toată lumea este Biserica Romei, care Ecclessia que praesidet in loco regionis Romanorum și peste tot Ecclesia digne-casta et caritatis praesidens (PROKATEMENE TES AGAPES), stă în fruntea carității. Această scrisoare semnată în 24 august 107 din Smirna către Romani nu conține sfaturile și îndemnurile date celorlalte Biserici particulare pe unde a trecut, știind că Biserica Romei se bucură de autoritate deplină, efectivă, peste toate bisericile particulare din lume. Ne-o arată și în elogiul deosebit adus Bisericii Romei, considerată ca fiind centrul colectivității creștine, de unde își exercită (PROKATEMA l) autoritatea necontestată de nimeni (Ubaido Mannucci, op. cit. 32).

C) Tainele. Sf. Ignațiu amintește trei Taine: Botezul, Euharistia și Căsătoria.

  1. Botezul își are eficacitatea în și din patimile Domnului. Nu poate fi administrat fără autoritatea episcopului: Nu este permis să botezi fără episcop.

  2. Euharistia este carnea lui Cristos. Pâinea lui Dumnezeu o vreau, carnea lui Cristos (Romani VII, 3). Ereticii se abțin de la ea, pentru că nu o recunosc de carne a lui Isus. Cine este în afară de Biserica nu poate primi Euharistia, care este simbol al Unității Bisericii și al comuniunii cu ea. Ea este leac de nemurire și antidot împotriva morții.

  3. Căsătoria trebuie celebrată numai cu aprobarea Episcopului.

În toate acestea este de notat o coerență absolută, fără cea mai mica ezitare sau contrazicere. Se vede manifestarea vie, deschisă, a unui spirit adevărat apostolic, cu o credință de nebiruit. Secretul acestui spirit arzător este faptul că poartă, în sufletul sau arzând de dragoste, pe Dumnezeu, dornic de a se vedea scăpat de trup, pentru a-l vedea mai bine. În special epistola către Romani este o bijuterie a literaturii creștine primitive, cum spune însuși Renan.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact