Start :: Sfinti :: Patrologia
CARTEA l
EPOCA I SAU A PERSECUȚIILOR
De la începutul literaturii creștine până la anul 325,
Conciliul I ecumenic din Niceea
PERIOADA I
SECOLUL I
Capitolul I
B. PĂRINȚII APOSTOLICI
3. SFÂNTUL CLEMENTE ROMANUL
A fost al treilea urmaș al Sf. Petru pe scaunul Romei (Linus, Anacletus, Clemens), cum
ne spune Sf. Ireneu: Clemente a avut al patrulea loc după apostoli, care a văzut și a vorbit
cu ei (Adv. Haer. III, 3). El nu trebuie identificat cu Clemente, colaboratorul Sf.
Pavel în
Macedonia (Filipeni, IV, 5) și nici cu Flavius Clemens, martir sub Domitian (+ 95), văr al
acestui împărat crud, pentru că Sf. Clemente Romanul a fost martirizat în 101 sub Traian și
s-a convertit la creștinism de la iudaism, cum reiese dintr-o scrisoare, fiind un iudeu, elenist
de bună formație literară și filosofică. Ceea ce este sigur (din informațiile despre el, pe care
le găsim la scriitorii vechi), reiese că a cunoscut pe Sf. Petru și pe Sf. Pavel, cu care a vorbit
(după Tertulian chiar Sf. Petru l-a hirotonit) și căruia i-a urmat al III-lea în scaun. Pe timpul
lui a izbucnit o răscoală în Biserică din Corint. Pentru a restabili pacea și înțelegerea,
Biserică Romană le-a scris o scrisoare Corintenilor: Epistola către Corinteni a Sf. Clemente
Romanul.
Această epistolă are 65 de capitole. A fost scrisă cu prilejul răscoalei în Biserică din
Corint, probabil cauzată de alegerea noului episcop, care a dus până într-acolo, încât rebelii
i-au destituit și pe preoții care aveau o viată ireproșabilă. Pentru ca să potolească lucrurile,
câțiva din Corint s-au adresat Sf. Clemente, care, după ce se scuză că nu le-a putut scrie
mai repede, din cauza unei persecuțiuni, le trimite această scrisoare. Epistola are două
părți. În prima parte, după ce transmite salutul Bisericii Romei și expune sfințenia vechii
Biserici din Corint care a căzut sub loviturile invidiei unora dintre credincioșii ei, arată că
invidia a fost întotdeauna cauza, izvorul marilor nenorociri. Acest lucru îl dovedește mai întâi
cu exemple din Vechiul Testament (Cain și Abel, etc) și apoi din Noul Testament, scriind:
Însă să lăsăm la o parte pildele vechi, să venim la atleții mai apropiați. Citează în particular
exemplul Sf. Petru și Pavel, al femeilor Danaide și Dircee, care între noi (En emin) au fost
victimele prigoanei. Înșiră apoi virtuțile care trebuie practicate: caritatea, care îndepărtează
invidia; pocăința, ascultarea, pietatea și ospitalitatea, umilința, izvorul păcii și blândeței.
Motivele practicării acestor virtuți sunt și multele binefaceri pe care le face Dumnezeu și
strălucesc în univers, făgăduințele dumnezeiești, mai ales învierea trupurilor noastre, gândul
că Dumnezeu vede toate și cunoaște totul, precum și binecuvântările vremelnice și veșnice
pe care Dumnezeu ni le-a făgăduit și ni le va da prin Cristos.
Partea a doua, specială, în lumina celor mai înainte spuse, judecă răscoala din Corint ca
o nebunie contra voinței lui Dumnezeu, de a fi puternic în afara lui Dumnezeu. Dumnezeu
Însuși a stabilit în Biserica Sa diversitatea de funcțiuni prefigurate în Vechiul Testament:
marii preoți, preoții, leviții, diaconii, laicii care, fiind miniștrii lui Dumnezeu, trebuie ascultați,
ca într-o armată bine ordonată, pentru mântuirea supușilor mai ales prin jertfa liturgică. De
aceea, răscoala tinerilor împotriva preoților este foarte gravă și îi îndeamnă să se supună
preoților, chiar dacă trebuie să se îndepărteze din Corint.
Dacă însă nu vor voi să se supună la cele spuse de el sau, mai bine zis, la cele spuse de
Cristos prin el să știe că se expun unei ofense și primejdii nu mici.
Pentru ca să nu se întâmple așa ceva, trebuie să se roage; el însuși le dă exemplu. La
sfârșit, el face un rezumat al epistolei și comunică numele celor trei martori trimiși între
Corint și Roma.
Autenticitatea. Epistola nu poartă numele autorului. În inscripție se vede că este o
scrisoare a Bisericii din Roma către cea din Corint. Că este a Sf. Clemente Romanul, este în
afară de orice dubiu, fiindcă toți autorii vechi i-o atribuie lui. Așa, de exemplu, Hegesipus
(160-180), Dionisie, episcopul Corintului (166-174), scriindu-i Papei Soterius, spune că
epistola Sf. Clemente scrisă Corintenilor se citește în biserică.
Data epistolei. Este sigur că a fost scrisă după persecuția lui Nero, după
unii, iar după
cei mai mulți, după persecuția lui Domițian (94-96). Sunt unii care susțin că ar fi fost scrisă
sub domnia lui Nerva, la 12 sept. 96.
Importanța și învățătura ei constă, în primul rând, că s-a citit multă vreme
în Biserica,
precum se citea Sf. Scriptură. Ea este foarte importantă pentru istoria Bisericii și pentru
Dogmatică, fiindcă scopul urmărit de Sf. Clemente a fost păstrarea unității Bisericii din
Corint. Ea s-a păstrat prin originalul ei grec și prin trei traduceri: latină, siriacă și coptă. Iată
motivele:
a) Pentru Istoria bisericească, această epistola conține cea mai frumoasă mărturie a
sentimentului Bisericii fată de împărăție și confirmă ceea ce spune Sf. Iustin în Apologia I-a
(cap. XVII) că creștinii nu numai că recunoșteau puterea celor care guvernau Imperiul, dar
se rugau pentru ei: Dă înțelegere și pace, noua și tuturor locuitorilor pământului și
principilor noștri și acelora care stau în frunte pe pământ. Tu, Doamne, le-ai dat lor puterea
Împărăției prin măreața și nespusa Ta tărie, pentru ca, cunoscând noi gloria și onoarea pe
care Tu le-ai dat-o lor, să ne supunem lor neîmpotrivindu-ne voinței Tale. Conține apoi
multe date prețioase despre persecuția lui Nero.
1) Data persecuției se găsește În cuvintele EPI TON HGOUMENON, adică în timpul
persecuțiilor, ceea ce s-a întâmplat în anul 67, când Nero a plecat în Grecia lăsând la putere
pe cei doi Prefecți ai Pretoriului.
2) Victimele cele mai însemnate ale persecuției au fost Sf. Apostoli Petru și Pavel și
marea mulțime a aleșilor care i-au urmat.
3) Amintește câteva feluri de chinuri aplicate: Danaidelor, femeilor condamnate, înainte
de a suferi martiriul, de a vărsa apă în vase fără fund; Dircee, femei legate de coamele
taurilor.
Persecuția lui Domițian vine amintită numai în treacăt. Ne dă apoi unele amănunte
asupra vieții Sf. Pavel, anume că a fost închis de șapte ori și că dupa ce a învățat dreptatea
a toată lumea... a venit la marginile Apusului (V, 6), aluzia la călătoria lui în Spania, precum
și despre răscoala din Biserica din Corint, întâmplată pe timpul pontificatului lui Clemente.
b) Pentru Teologia dogmatică, Cristologia: Cristos este urmașul, după carne, al
patriarhului Iacob, însă este Fiul lui Dumnezeu; de aceea, patimile Sale sunt patimile unui
Dumnezeu. El a răscumpărat neamul omenesc murind și vărsând sângele Său pentru noi.
Eclesiologia. Biserica este corpul mistic al lui Isus Cristos; de aceea, credincioșii sunt
membrele lui Cristos. Ea este comparată cu o armată și cu corpul omenesc, unde membrele
au, fiecare, funcțiuni proprii. De aici derivă necesitatea unei ierarhii în Biserică, arătând că
este instituție divină și - asemenea - gradele ei.
c) Cea mai mare importantă o are epistola pentru Primatul Roman. Ea este Epifania
Primatului Roman, cum o numește Batiffol, deși nu-l expune direct, însă Întreaga Epistolă
este manifestarea implicită a Primatului Papal. De fapt, în capitolele V-VII vorbește despre
venirea și martiriul Sf. Petru în Roma, pentru că atât Sf. Petru, cât și Sf. Pavel și marea
mulțime a aleșilor (EN EMIN = între noi) au dat tărie și curaj. Primatul roman este dovedit
din împrejurările și din modul în care scrie Sf. Clemente.
Unii autori cred că Biserica din Corint l-a rugat pe Sf. Clemente să intervină și să
potolească răscoala. Ar fi deci primul apel la intervenția Papei. Și argumentează cu atât mai
puternic, cu cât atunci trăia încă, în Efes, Sf. Ioan Evanghelistul, Apostolul Domnului, la care
puteau mai ușor să recurgă pentru a face pace. Însă este mai probabil că Sf. Clemente a
intervenit în mod spontan, fără să fie rugat.
De fapt, Biserica din Roma auzi de răscoala din acest zgomot public, care a ajuns nu
numai la noi, dar și la alții, care sunt străini de credința noastră. Argumentul pentru Primatul
Papal are o și mai mare valoare, dacă s-a întâmplat așa, pentru că Sf. Apostol Ioan nu
intervine din Efes, de unde ușor ar fi putut interveni, ci intervine Sf. Clemente și intervenția
lui a fost în așa fel primită, încât Epistola să a trecut în șirul scrierilor inspirate, citindu-se în
biserica duminica. Acest lucru este întărit de modul în care se exprima Sf. Clemente. La
început el se scuză nu pentru că intervine în cauza unei biserici străine, ci pentru că a
întârziat prea mult să îndeplinească o datorie a sa. Declara apoi că vorbește în numele
Domnului și crede că-l vor asculta, însă dacă nu vor face acest lucru, atunci să știe că vor
avea mare vină: dacă nu vor da ascultare acelora pe care El (Cristos) le-a spus prin noi, să
știe că se expun unei ofense și pericol nu mie (LIV, 1-8). Bucurie și veselie ne veți aduce,
supuși făcându-vă acelor lucruri pe care noi le-am scris prin Spiritul Sfânt (LXII, 2).
Dionisie din Corint ne spune că Sf. Clemente a fost ascultat și că scrisoarea lui a fost
ținută în mare stimă și că se citea în biserică duminica; deci, Biserica din Corint a
recunoscut în acest fel jurisdicția și primatul Bisericii din Roma. Pentru a-i convinge pe
rebelii din Corint, Sf. Clemente vorbește și despre învierea morților, garantată de învierea lui
Cristos Domnul, ilustrând-o și prin legenda păsării Phoenix care trăiește cinci sute de ani în
părțile Arabiei și, simțindu-și sfârșitul, își face cuibul din smirnă, tămâie și alte aromate,
așezându-se în el și moare, pentru ca, după putrezirea trupului, să apară din el un vierme
căruia îi cresc aripi și sub el își strânge cuibul cu oasele predecesorului pe care le duce, din
părțile Arabiei, în orașul Heliopolis (al Soarelui) în Egipt, depunându-le pe altarul Soarelui și
apoi se reîntoarce de unde a venit. Astfel viața se renaște din moarte; așa și învierea
morților. Pasărea Phoenix nu are nevoie de împreunare pentru a se perpetua. Ea este și
tată, și moștenitor; se naște singură din sine și pentru sine. Dorința ei este moartea din care
se va putea renaște.
Alte scrieri ale Sf. Clemente Romanul
Data fiind marea importantă a numelui său, Sfântului Clemente i s-au atribuit, în mod
fals, și alte scrieri. În veacul al II-lea i s-a atribuit o Epistolă către evrei, dar și a
două
Epistolă către Corinteni.
Această Epistolă a două are 20 de capitule. După ce, în introducere, descrie beneficiile,
darurile primite de la Cristos Mântuitorul (adică: ne-a adus de la întuneric la lumină, ne-a
mântuit prin lumina spirituală, ne-a făcut membri ai Bisericii...) și ne aduce aminte că trebuie
să-I fim recunoscători, în partea de mijloc ne arată modul practic cum să arătăm
recunoștința; trebuie să luptăm cu lumea, care este dușmana Împărăției lui Dumnezeu, să
practicăm virtuțile penitenței, castității, dragostei frățești, să renunțăm la plăcerile lumii etc.
În fine, ne îndrumă să ne supunem poruncilor Domnului care ne va da o răsplată mare.
Această scriere nu este o scrisoare, ci o omilie. Nu este scrisoare, pentru că îi lipsește
începutul (inscriptio), iar la urmă formulele de salut, și apoi, în conținutul ei, găsim expresii
care numai în discurs sau în omilie se înțeleg. Deci, fraților și surorilor, după ce s-a auzit
Dumnezeul Adevărului (adică după ce s-a citit Sfânta Scriptură), va citesc o predică pentru
ca, întorcând sufletul către cele ce sunt scrise, să va mântuiți voi înșivă, precum și acela
care v-o citește (XXIX, l).
Autorul acestei omilii nu este Sf. Clemente Romanul sau alții, Hermas sau un contemporan
al său.
Deși autorul ne rămâne necunoscut, omilia a fost ținută în Corint, pentru că autorul face
aluzie la jocurile istmice ce se țineau în Corint. E din prima jumătate a veacului al II-lea,
către 140, pentru că autorul combate unele erori gnostice.
Alte scrieri atribuite Sf. Clemente Romanul sunt: Două Epistole către Verguri (Virgine),
bărbați și femei. Epistola I-a se ocupă de datorințele persoanelor care și-au consacrat
verguria Domnului și le aduce aminte că trebuie să se ferească de a locui împreună și de a
fi familiari cu persoane de alt sex și să fugă de trândăvie.
Epistola a II-a are un caracter mai mult practic, descriind viata pe care o trăiesc vergurii
din regiunea autorului. Aceste două epistole formează una singură, pentru că întâia nu are
sfârșitul, iar a două nu are începutul. Autorul lor nu poate fi Sf. Clemente, pentru că, până la
Sf. Epifaniu și Ieronim, nici un scriitor bisericesc nu le-a cunoscut, nici chiar Eusebiu din
Cezareea. Din examinarea lor interna și din conținutul lor rezultă că autorul este mai mult un
ascet, decât un episcop sau papa. El îndeamnă, se roagă fierbinte, însă nu comandă.
Combate apoi diferite erori, ca de exemplu Siniactismul, care nu a existat pe timpul lui Sf.
Clemente, ci se întâlnește pentru prima dată către anul 270. Credem că a fost scrisă în
perioada dintre Eusebiu din Cezareea (începutul secolului al IV-lea) și Sf. Epifaniu, care o
citează pentru prima data în 374-377. Probabil că în Siria sau în Palestina se ivesc abuzurile
Siniactismului. Tot Sf. Clemente i se mai atribuie Epistolae Decretales (Constituțiile
Apostolice), Clementinele și un Apocalips etc.
Constituțiile Apostolice au fost scrise într-o epocă mai recentă, între
sfârșitul veacului
al IV-lea și începutul celui de-al VII-lea, pentru că se amintește sărbătoarea Crăciunului la
25 decembrie, ceea ce s-a introdus în Orient numai pe la anul 375. Locul unde s-au scris
este Siria sau chiar Antiohia. Deci nu sunt ale Sf. Clemente.
Clementinele cuprind douăzeci de omilii, zece cărți recognitiones, și două
epitomee.
De ele s-au folosit mult Ebioniții, pentru a-și putea răspândi mai ușor greșelile și
predicile
lor iudaizante.