Greco-Catolic.ro

Didaché ton dodeka Apostolon, a fost descoperită întreagă în 1873 de Filoteiu Bryennios în Codex hierosolymitanus, datând din 1056, fiind publicată de acest mitropolit ortodox al Nicomediei, Filoteiu, în 1883. Înainte era doar parţial cunoscută această Doctrina duodecim Apostolorum din diferitele fragmente citate de Sf. Atanasie, Sf. Clemente Romanul şi Eusebiu (A. J. Tixeront, Précis de Patrologie, III-ème éd., Paris, 1920, p. 25).

Analiza textului. Epistola constă din 16 capitole şi se poate împărţi în patru părţi:

A. Partea morală (cap. I-VI) cuprinde: a) Calea vieţii (I-IV), care constă în: dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, inclusiv duşmanii; în a nu face ceea ce nu vrei să ţi se facă. Deci susţine să nu omori, să nu furi, să nu faci adulter, să nu fii mânios, certăreţ, neînţelegător; să nu-ţi calci datoriile faţă de tine însuti, faţă de cel ce vesteşte cuvântul Domnului (preotul), faţă de fraţii în credinţă, faţă de săraci, faţă de copii, de servitori şi stăpâni. Să-ţi educi copiii creştineşte. b) Calea morţii (V-VI) învaţă ceea ce nu trebuie să faci; ea constă în a fugi de înfăptuirea păcatelor descrise în Calea vieţii. Să eviţi consumarea cărnurilor jertfite idolilor; să-ţi mărturiseşti păcatele (se dă lista lor ca un examen de conştiinţă).

B. Partea liturgică (VII-X) cuprinde: Botezul cu forma, materia şi prepararea lui; Postul şi zilele în care trebuie să se postească (miercurea şi vinerea, nu luni şi joi, cum fac ipocriţii şi mozaicii). Se arată de câte ori trebuie spusă Rugăciunea pe zi; despre Euharistie, pe care o pot primi numai cei Botezati şi spovediţi.

C. Partea disciplinară (XI-XV) cuprinde norme la felul cum trebuie primiţi Apostolii şi profeţii, contrasemne pentru a-i deosebi de cei falşi; reguli pentru primirea fraţilor care sunt în trecere şi pentru aceia care vor să se stabilească într-o comunitate creştină. Prescrie datorinţele faţă de profeţi şi învăţători; de asemenea, adunările duminicale, adică sacrificiul euharistie, căruia îi precedează mărturisirea păcatelor şi împăcarea cu duşmanii. Se mai dau indicări despre modul cum se aleg episcopii şi diaconii.

D. Încheierea: Priveghiaţi... fiţi gata, că nu ştiţi ceasul când va veni Domnul. Descrie, apoi, semnele care vor preceda şi vor însoţi a două venire (Parusia): Vor apărea înşelătorii lumii, pământul va fi dat în mâna lui, mulţi se vor sminti şi vor pieri şi atunci vor apărea semnele dreptăţii: deschiderea cerului, sunetul trâmbiţei, învierea morţilor. Va veni Domnul deasupra norilor cerului.

Data scrierii: Didaché trebuie socotită ca fiind scrisă înainte de 96-98, după Cristos, pentru că în acei ani a fost întrebuinţată de Pseudo-Barnaba, care reproduce cele două căi: a vieţii şi a morţii. Pe de altă parte, liturghia şi ierarhia pe care le descrie sunt atât de primitive încât greu ar fi înţelese dacă data scrierii s-ar pune după veacul I; nu face nici o amintire despre persecuţiile păgâne din veacul II sau despre gnosticism, ceea ce ar fi trebuit să se facă în veacul al II-lea. A fost scrisă după anul 50, pentru că s-a folosit de Evanghelia Sf. Matei, VI, 9-13, citând rugăciunea Tatăl Nostru. Ori, Sf. Matei şi-a scris Evanghelia pe la anul 50 după Cristos. Deci a fost scrisă între anii 50-96 şi, mai precis, mai aproape de 96 decât de 50, fiindcă Doxologia rugăciunii duminicale presupune o lungă transcriere a Evangheliei lui Matei; de asemenea, numărul carismelor care, în epistolele Sf. Pavel, între anii 58-67 era foarte bogat, în Didaché se reduce la profeţi, învăţători şi Apostoli. Acest lucru este confirmat şi de faptul că nu face nici o amintire despre ereziile iudaizante şi gnostice pe care, la finele veacului I şi începutul celui de al II-lea, le întâlnim atât în scrierile Sf. Ignaţiu din Antiohia şi ale Sf. Policarp, precum şi în Evanghelia şi scrierile Sf. Ioan Evanghelistul. Liturghia, de asemenea, este destul de primitivă, pe când în veacul al II-lea era mult mai dezvoltată.

Locul unde a fost scrisă. După unii ar fi Egiptul, bazându-se pe faptul că a avut o mare importantă la scriitorii din Egipt. Părerea cea mai probabilă este că a fost scrisă în Palestina sau în Siria, ceea ce rezultă destul de clar din examenul intern al scrierii, având însă şi unele particularităţi ce nu se întâlnesc decât în Egipt.

Autorul este un creştin convertit de la iudaism, fiindcă număra zilele după sistemul iudaic, se foloseşte de expresii evreieşti, iudaisme, recomandă să se facă, în parte, cel puţin, observarea prescriselor iudaice şi compara profeţii cu arhiereii, ceea ce presupune că, cunoştea ierarhia evreiască. Este folosit cuvântul eklesia, care însemnează credincioşii adunaţi pentru rugăciune, iar alteori credincioşii împrăştiaţi în toată lumea; aşa, spre exemplu: în Biserică îţi vei mărturisi păcatele (IV,14); Adu-ţi aminte, Doamne, de Biserică Ta, ca să o scapi pe ea de tot Răul (X, 5). În Biserică se pot deosebi două ierarhii: una ordinară si alta carismatică.

a) Din ierarhia ordinară sunt amintiţi episcopii şi diaconii aleşi pentru o biserică particulară, dintre oameni blânzi, nedoritori de arginţi, sinceri şi încercaţi (XV, l). Oficiul lor este strâns legat de adunarea duminicală sau de frângerea pâinii, însă îndeplinesc de multe ori şi oficiile profeţilor şi învăţătorilor.

b) Ierarhia carismatică este reprezentată de Apostoli, profeţi şi învăţători. Apostolul era un misionar care trăia umblând, din comunitate în comunitate, pentru a mări împărăţia lui Dumnezeu. Trebuia să fie primit ca şi pe Domnul, însă nu putea rămâne într-o comunitate oarecare mai mult de o zi, două. Când pleca, nu putea lua decât atâta cât îi ajungea până la proxima etapă. Semnele adevăratului apostol sunt acestea: învaţă ceea ce este în Didaché, este aprins de un mare zel pentru răspândirea credinţei, încât nu mai rămâne mai mult de o zi sau două într-un loc şi dovedeşte dezinteres pentru sine şi spirit de sărăcie în apostolia lui. Profetul este un ministru al vorbei , Înzestrat cu un dar special de a vorbi în spirit. De aceea, are un loc de frunte în Biserică; avea drept la întreţinere şi la primele roade (primite). Dacă faci pâine, ia vin sau ulei, ia primele roade şi le dă profeţilor (XIII, 5). Profetul adevărat se cunoaşte pentru că nu învaţă altceva decât ceea ce este cuprins în Didaché, are obiceiurile Domnului, practică ceea ce învaţă şi este dezinteresat.

Învăţătorul era şi el un ministru al vorbei, care însă nu vorbea în spirit. Era în cinste mare, ca profetul.

Dintre Sacramente sunt amintite trei: Botezul, Euharistia şi Pocăinţa.

Botezul era precedat de: instrucţie morală cuprinsă în cele şapte capitole de la începutul lui Didaché; un post de o zi sau două făcut de catehumen; de un post făcut de ministru şi de alte persoane, dacă se poate. Aici fixează normele postului şi ale rugăciunii: se posteşte miercurea şi vinerea, nu ca evreii lunea şi joia; rugăciunea constă în Tatăl Nostru, care trebuie spusă de trei ori. Materia Botezului este apa, de obicei apă vie: ... dacă însă nu ai apă vie, botează în alta, dacă nu poţi în rece, în caldă (VII, 2). Forma Botezului: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Spiritului Sfânt (VII, l). De regulă se botează prin scufundare; dacă aceasta nu e posibilă, atunci prin stropire; dacă nu ai nici una din aceste două, toarnă pe cap apa de trei ori: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Spiritului Sfânt (VII, 3).

Prin Euharistie se înţelege nu numai consacrarea de la Liturghie, ci şi speciile consacrate. Frângerea pâinii este jertfa proprie creştinilor, prezisă de profetul Malachia şi se face în ziua Domnului, deci o data pe săptămână. Înainte se face mărturisirea păcatelor şi împăcarea cu duşmanii.

La ea participa numai botezaţii.

Penitenţa, sau curăţenia sufletului de păcate: Mărturiseşte-ţi păcatele tale şi să nu te apuci de rugăciune cu conştiinţă rea (IV, 14).

Parusia, care înseamnă prezenta la întoarcerea lui Cristos pentru a judeca oamenii şi pentru a inaugura împărăţia veşnică, este anunţată de Didaché nu cu data sigură: Fiţi gata, că nu ştiţi când va veni Mântuitorul (XVI, l), ci ca dorinţă şi motiv de pocăinţa pentru mântuire.