Greco-Catolic.ro

Primul loc între scrierile apostolice îl ocupă Simbolul Apostolilor, care, deşi Biserica nu l-a asimilat Sf. Scripturi cu rangul de scriere canonică, chiar dacă este opera Apostolilor, este un document oficial al credinţei, impus catehumenilor şi neofiţilor în administrarea solemnă a Botezului. Cu toate că nu-i un document sinodal şi teologic - considerat inspirat -, este totuşi un monument liturgic şi catehetic, expresie infailibilă a învăţământului zilnic al Bisericii, un organ al magisteriului său expres, căci toate punctele doctrinei ce se afirmă aici, se impun credinţei catolice sub pedeapsa ereziei.

Primii care l-au comentat au fost Rufin din Aquilea şi Sf. Niceta de Remesiana, în Apus, iar în Răsărit Sf. Ciril din Ierusalim.

Textul actual este departe de a urca la originile Bisericii şi diferă sensibil şi de cel dat ca Simbolul Apostolilor de Rufin din Aquilea, comentat şi primul cunoscut din Apus, scris la 404. Îl reproducem punând între ghilimele ... cuvintele ce lipsesc în textul lui Rufin, iar cele introduse de alţii între paranteze (...).

A. l) Credo in unum Deum. Patrem omnipotentem creatorem caeli et terrae.

B. 2) et in Jesum Christum, Filium ejus unicum, Dominum nostrum; 3) qui conceptus (natus) est de Spiritu Sancto (natus) ex Maria Virgine; 4) passus (crucifixus) sub Pontio Pilato "crucifixus", "mortuus" et sepultus, "descendit ad inferos"; tertia die resurrexit a mortuis; 6) ascendit ad caelos, sedet ad dextram "Dei" Patri "omnipotentis"; 7) inde venturus estjudecare vivos et mortuos.

C. 8) "Credo" (et) in Spiritum Sanctum; 9) Ecclesiam "catholicam", "sanctorum communionem"; 10) remissionem peccatorum; 11) carnis resurrectionem, 12) et "vitam aeternam".

Textul lui Rufin se numeşte roman, deosebindu-se de cel galican, ce se află în întregime la Sf. Cezar de Arles (+ 543) şi în mare parte şi la Sf. Niceta de Remesiana (începutul secolului V). Aceste variante apărute în diferite biserici au sfârşit prin a fi grupate într-o formula unică, intrată multe secole mai târziu, într-o perioadă necunoscută, în liturghia romană. De altfel, toate varietăţile de simboluri apusene se reduc la un singur tip, cel al Romei, care trebuie considerat ca izvor comun, recunoscut de toţi criticii. Elementele acestuia le găsim în autorii veacului al III-lea (scrierile Papilor, în De Trinitate a lui Novitian), la Tertulian, şi ai secolului al II-lea (Sf. Ireneu şi Sf. lustin). Chiar denumirea lui iniţială, după unii autori, era Credo in unum Deum. Criticii plasează compunerea lui la Roma, către mijlocul secolului al II-lea (Harnack), pe la 100-120, dar savanţii catolici demonstrează că Rufin l-a scris după o tradiţie străveche, fiindcă Apostolii au primit poruncă de la Cristos, înainte de a se înălţa, să scrie regula de credinţă menită să menţină unitatea de învăţătură a Bisericii sub inspiraţie divină; ei îl denumiră simbol, adică semn. Tot Apostolilor li se atribuie chiar împărţirea lui în 12 articole, redactat fiecare de către un apostol. Toţi savanţii catolici, reţinând esenţialul din tradiţia lui Rufin, atribuie Simbolul chiar fondatorilor Bisericii romane: Sf. Petru şi Sf. Pavel. Astfel M. Voisin, sprijinindu-se pe independenţa literaturii canonice, inexplicabilă la un autor posterior, pe doctrina simplă, fără aluzie la ereziile născânde, fără nici o speculaţie teologică, cristologie peste tot istorică, gândire şi limbaj evanghelic de un farmec pătrunzător, toate convin perfect mediului apostolic. Pe de altă parte, necesitatea unui astfel de formular pentru catehumenii de la originea Bisericii, duc originea lui la Roma. Că nu este cunoscut de Didaché, nici de Sf. Clemente Romanul, nu-i nici o probă contrară, căci nu era nevoie. Didaché s-a alcătuit în Palestina sau în Siria.

De altfel, conţinutul învăţăturii esenţiale a Simbolului: Sf. Treime cuprinsă expres cu persoanele divine - nucleul ei, folosit de Apostoli în practica Botezului - îl arată apostolic, iar elementele secundare aduse ulterior pentru a-i completa diversele părţi, l-au adus la formula stereotipă cunoscută şi folosită şi astăzi.

Simbolul Apostolilor, în Răsărit, provine din unul din diversele Simboluri cunoscute în veacul al IV-lea, cel mai cunoscut fiind cel din Cezareea Palestinei, adoptat de Părinţii Conciliului ecumenic de la Niceea, în 325, pe care l-au completat cu cel din Ierusalim, adaptat credinţei niceene şi aprobat special de Conciliul II ecumenic din Constantinopol (381) din cauza preciziei cu care era exprimată în el purcederea Sf. Spirit, devenit astfel Simbolul niceo-constan-tinopolitan.

În afara acestora exista încă o mare varietate de simboluri, care se reduceau la diversele versiuni palestiniene, siriene, micro-asiatice. Criticii au conclus că în Orient s-a introdus Simbolul roman prin secolul al III-lea, deoarece până la această data Orientalii n-au cunoscut un simbol de forma fixă, ci doar o formulă foarte scurtă, trinitară, folosită în aceste biserici orientale. Conciliul din Niceea a introdus şi în Orient Simbolul roman.

Simbolul Apostolic este un document de credinţă, nu o piesă literară; un instrument esenţial de misiune a Bisericii creştine.