Duminica, 19 noiembrie 2011  
S Abdia, pf (+ sec VI îCr). S Varlaam, m (+ sec II...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SFINTI
Start :: Sfinti :: Patrologia

CARTEA l
EPOCA I SAU A PERSECUȚIILOR
De la începutul literaturii creștine până la anul 325,
Conciliul I ecumenic din Niceea

PERIOADA I

SECOLUL I

Capitolul I

B. PĂRINȚII APOSTOLICI

I. SIMBOLUL APOSTOLILOR

Primul loc între scrierile apostolice îl ocupă Simbolul Apostolilor, care, deși Biserica nu l-a asimilat Sf. Scripturi cu rangul de scriere canonică, chiar dacă este opera Apostolilor, este un document oficial al credinței, impus catehumenilor și neofiților în administrarea solemnă a Botezului. Cu toate că nu-i un document sinodal și teologic - considerat inspirat -, este totuși un monument liturgic și catehetic, expresie infailibilă a învățământului zilnic al Bisericii, un organ al magisteriului său expres, căci toate punctele doctrinei ce se afirmă aici, se impun credinței catolice sub pedeapsa ereziei.

Primii care l-au comentat au fost Rufin din Aquilea și Sf. Niceta de Remesiana, în Apus, iar în Răsărit Sf. Ciril din Ierusalim.

Textul actual este departe de a urca la originile Bisericii și diferă sensibil și de cel dat ca Simbolul Apostolilor de Rufin din Aquilea, comentat și primul cunoscut din Apus, scris la 404. Îl reproducem punând între ghilimele ... cuvintele ce lipsesc în textul lui Rufin, iar cele introduse de alții între paranteze (...).

A. l) Credo in unum Deum. Patrem omnipotentem creatorem caeli et terrae.

B. 2) et in Jesum Christum, Filium ejus unicum, Dominum nostrum; 3) qui conceptus (natus) est de Spiritu Sancto (natus) ex Maria Virgine; 4) passus (crucifixus) sub Pontio Pilato "crucifixus", "mortuus" et sepultus, "descendit ad inferos"; tertia die resurrexit a mortuis; 6) ascendit ad caelos, sedet ad dextram "Dei" Patri "omnipotentis"; 7) inde venturus estjudecare vivos et mortuos.

C. 8) "Credo" (et) in Spiritum Sanctum; 9) Ecclesiam "catholicam", "sanctorum communionem"; 10) remissionem peccatorum; 11) carnis resurrectionem, 12) et "vitam aeternam".

Textul lui Rufin se numește roman, deosebindu-se de cel galican, ce se află în întregime la Sf. Cezar de Arles (+ 543) și în mare parte și la Sf. Niceta de Remesiana (începutul secolului V). Aceste variante apărute în diferite biserici au sfârșit prin a fi grupate într-o formula unică, intrată multe secole mai târziu, într-o perioadă necunoscută, în liturghia romană. De altfel, toate varietățile de simboluri apusene se reduc la un singur tip, cel al Romei, care trebuie considerat ca izvor comun, recunoscut de toți criticii. Elementele acestuia le găsim în autorii veacului al III-lea (scrierile Papilor, în De Trinitate a lui Novitian), la Tertulian, și ai secolului al II-lea (Sf. Ireneu și Sf. lustin). Chiar denumirea lui inițială, după unii autori, era Credo in unum Deum. Criticii plasează compunerea lui la Roma, către mijlocul secolului al II-lea (Harnack), pe la 100-120, dar savanții catolici demonstrează că Rufin l-a scris după o tradiție străveche, fiindcă Apostolii au primit poruncă de la Cristos, înainte de a se înălța, să scrie regula de credință menită să mențină unitatea de învățătură a Bisericii sub inspirație divină; ei îl denumiră simbol, adică semn. Tot Apostolilor li se atribuie chiar împărțirea lui în 12 articole, redactat fiecare de către un apostol. Toți savanții catolici, reținând esențialul din tradiția lui Rufin, atribuie Simbolul chiar fondatorilor Bisericii romane: Sf. Petru și Sf. Pavel. Astfel M. Voisin, sprijinindu-se pe independența literaturii canonice, inexplicabilă la un autor posterior, pe doctrina simplă, fără aluzie la ereziile născânde, fără nici o speculație teologică, cristologie peste tot istorică, gândire și limbaj evanghelic de un farmec pătrunzător, toate convin perfect mediului apostolic. Pe de altă parte, necesitatea unui astfel de formular pentru catehumenii de la originea Bisericii, duc originea lui la Roma. Că nu este cunoscut de Didaché, nici de Sf. Clemente Romanul, nu-i nici o probă contrară, căci nu era nevoie. Didaché s-a alcătuit în Palestina sau în Siria.

De altfel, conținutul învățăturii esențiale a Simbolului: Sf. Treime cuprinsă expres cu persoanele divine - nucleul ei, folosit de Apostoli în practica Botezului - îl arată apostolic, iar elementele secundare aduse ulterior pentru a-i completa diversele părți, l-au adus la formula stereotipă cunoscută și folosită și astăzi.

Simbolul Apostolilor, în Răsărit, provine din unul din diversele Simboluri cunoscute în veacul al IV-lea, cel mai cunoscut fiind cel din Cezareea Palestinei, adoptat de Părinții Conciliului ecumenic de la Niceea, în 325, pe care l-au completat cu cel din Ierusalim, adaptat credinței niceene și aprobat special de Conciliul II ecumenic din Constantinopol (381) din cauza preciziei cu care era exprimată în el purcederea Sf. Spirit, devenit astfel Simbolul niceo-constan-tinopolitan.

În afara acestora exista încă o mare varietate de simboluri, care se reduceau la diversele versiuni palestiniene, siriene, micro-asiatice. Criticii au conclus că în Orient s-a introdus Simbolul roman prin secolul al III-lea, deoarece până la această data Orientalii n-au cunoscut un simbol de forma fixă, ci doar o formulă foarte scurtă, trinitară, folosită în aceste biserici orientale. Conciliul din Niceea a introdus și în Orient Simbolul roman.

Simbolul Apostolic este un document de credință, nu o piesă literară; un instrument esențial de misiune a Bisericii creștine.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact