PASCAL: EVANGHELIA DUPĂ MATEI

          Înainte de chemarea sa ca apostol, Matei a fost vameş la Cafarnaum (M 10,3). După tradiţia cea mai veche a Bisericii el este autorul celei dintâi Evanghelii. Episcopul Papia din Hierapolis (95-165), în Frigia, ne-a lăsat mărturia că Matei «a orânduit cuvintele Domnului în limba ebraică, iar de tradus le-a tradus fiecare cum a putut». Irineu, Origene, Epifan, ne dau la rândul lor aceiaşi informaţie, că originalul Evangheliei lui Matei a fost scris în limba aramaică. Eusebiu, cu o generaţie mai tânăr decât Papia, scrie că Matei le-a predicat mai întâi Iudeilor, iar înainte de plecarea sa în alte misiuni le-a lăsat în scris Evanghelia.
          Originalul Evangheliei lui Matei în limba aramaică s-a pierdut, probabil în dezastrul naţional suferit de Iudei în anul 70. Traducerea acestui original în limba greacă pare să fi fost făcută foarte de timpuriu, spre folosul Iudeilor care nu cunoşteau aramaica şi a poăgânilor neconvertiţi. Autoritatea textului grecesc nu a fost nicicând tăgăduită, nici în vechime, nici în timpurile moderne.
          Data la care Evanghelia aramaică a lui Matei a văzut lumina zilei este greiu de determinat, dar după unele calcule aproximative, pare să fie în jurul anului 50, sau chiar mai înainte.
          Ca şi ceilalţi evanghelişti, Matei relatează viaţa, activitatea şi învăţătura lui Isus Hristos. Firul conducător al povestirii lui este că Isus Hristos, coborâtor din viţa lui David, este Mesia cel făgăduiut de Dumnezeu şi aşteptat de Iudei, este Fiul lui Dumnezeu. Ca dovezi în sprijinul acestor titluri ale lui Isus Hristos, Matei nu aduce minunile înfăptuite de el, ci faptul că persoana lui se împlinesc profeţiile mesianice din Vechiul Testament, la care se adaugă dovezile pe care le dă Isus despre dumnezeirea sa. Întreg textul Evangheliei lui Matei este întemeiat pe citate din Vechiul Testament al căror conţinut şi înţeles s-au adeverit în viaţa lui Isus. Ca urmare a acestei adeveriri, cuvintele, învăţătura şi însăşi persoana lui Isus sunt luminate de scrierile vechilor profeţi, iar profeţiile acestora devin la rândul lor lămurite datorită împlinirii ce au aflat-o în persoana şi opera lui Isus.
          Din Evanghelia lui Matei reiese că Isus este Mesia, Învăţătorul care propovăduieşte «cu autoritate» Împărăţia lui Dumnezeu. Această Împărăţie este înţeleasă ca o stăpânire a poporului de către Dumnezeu. Ea se înfăţişează când ca o realitate ce treptat ia fiinţă în lume, când ca o stare suprafirească accesibilă omului prin îndeplinirea legii noi aduse de Isus Hristos.
          Pe când Marcu povesteşte pe larg, într-un stil colorat şi cu multe amănunte, minunile Mântuitorului, în timp ce învăţătura propriu-zisă este foarte restrânsă, Matei îşi îndreaptă toată atenţia către cuvântările şi predicile lui Isus, iar povestirea minunilor lui o lasă pe planul al doilea.
          Întreaga structură a Evangheliei lui Matei este deosebită de a celorlalţi doi sinoptici. Deşi nici Marcu şi Luca nu urmează o ordine cronologică strictă în expunerea lor, se poate totuşi observa la amândoi o ordine crescândă a povestirii, care, în linii mari, corespunde succesiunii în timp a evenimentelor vieţii lui Isus. Luca, pe lângă acestea, pune preţ pe precizia geografică. Matei are din capul locului o cu totul altă orientare. Lucrarea lui este orânduită într-un sistem, care leagă între ele diferitele materiale cu conţinut asemănător, fără a ţine seama de contextul lor original şi de urmarea lor în timp. Scopul pe care îl urmăreşte este împărţirea materialului în mari unităţi de gândire. Din citirea Evangheliei lui se desprin şase astfel de unităţi, fiecare dintre ele fiind prezentată sub forma unei cuvântări a lui Isus, care ne redă o temă principală a învăţăturii lui: predica de pe munte (cap. 5-7), instruirea discipolilor (cap. 9,35 - 11,1), cuvântarea în parabole (cap. 13), cuvântarea despre viaţa religioasă în comunitatea creştină (cap. 18), cuvântarea împotriva Fariseilor şi cărturarilor (cap. 23), cuv4ntarea despre împlinirile de pe urmă (cap. 24-25). În afară de cap. 23, toate aceste cuvântări sunt incheiate prin aceeaşi formulă (7,28; 11,1; 13,53; 19,11; 26,1), ceea ce în intenţia autorului înseamnă separarea lor în unităţi distincte.
          Organizarea materialului evanghelic într-un sistem unitar bazat pe temele centrale enumerare mai sus nu s-a făcut fără anumite îndeajunsuri: continuitatea de gândire între diferitele părţi ale acestor unităţi nu este totdeauna evidentă, iar succesiunea logică lasă deseori de dorit. Uneori avem aceleaşi pasaje în contexte diferite (5,29u şi 18,8u; 7,16-20 şi 12,33-35; 9,32-34 şi 12,22-24; 10,17-21 şi 24,9-14). Alteori avem repetiţii (5,32 şi 19,9; 10,38u şi 16,24u; 12,38-40 şi 16,1-4; 17,20 şi 21,21). Alteori texte de provenienţă diferite au fost contopite într-o singură unitate (9,35-10,16; 12,22-37; 23,1-36).
          Expunerea lui Matei suferă şi din cauza neaşezării în timp a evenimentelor. Aproape la fiecare pagină întâlnim cuvinte prin care autorul încearcă să dea textului o oarecare coeziune externă: «apoi, atunci, pe atunci, în ziua aceea, în zilele acelea, în timpul acela».
          Aceeaşi lipsă se vădeşte privitor la geografie. Precizările în acest domeniu nu au în intenţia evanghelistului decât scopul să confirme adevărul profeţiilor din Vechiul Testament în legătură cu viaţa sau activitatea lui Isus: Bethleem (2,1-12), Nazaret (2,22u), Cafarnaum (4,13-16). Chiar atunci când cadrul local al povestirii a fost păstrat fidel (4,12u; 8,1u.18; 9,1.9.27; 12,9.15.46; 13,1), acesta nu are o exactitate riguroasă.

          Cititorii cărora li se adresează Matei sun creştinii de origine iudaică şi Iudeii neconvertiţi, iar scopul Evangheliei lui este în acelaşi timp teologic şi apologetic. Este de la sine înţeles că în ochii unor astfel de cititori dovezile întemeiate pe profeţiile Vechiului Testament îşi vădesc întreaga lor putere de convingere şi sunt de necombătut. Dar evanghelia lui Matei nu are ca scop numai punerea în valoare a Vechiului Testament, căci predica şi învăţătura lui Isus Hristos se ridică deasupra îngustimii legii vechi şi a vederilor strâmte privitoare la mântuire. Vestea cea Bună este destinată întregii omeniri.

          Matei înconjură persoana lui Isus Hristos de cel mai profund respect şi lasă la o parte orice ar putea umbri demnitatea lui dumnezeiască: mânie, mirare, nereuşită. Isus este învăţătorul prin excelenţă; el arată un drum nou ce duce la obţinerea dreptăţii, dă o înţelegere profundă şi desăvârşită a legii vechi, este dezvăluitorul cel mai înalt al voinţei lui Dumnezeu.

          În afară de aceea a lui Luca, evanghelia lui Matei este cea mai bogată în material privitor la viaţa, faptele şi cuvintele lui Isus. De aceea ea a devenit foarte de timpuriu temelia credinţei Bisericii. Autoritatea şi puterea spirituală a acesteia se sprijină pe texte păstrate de Matei (16,18; 18,18).
          În perspectiva lui Matei Biserica este poporul ales a lui Dumnzeu, Israelul desăvârşit, ale cărui rădăcini se află în Vechiul Testament şi a cărui plinătate s-a înfăptuit prin Isus Hristos. Biserica poartă în sânul ei Împărăţia lui Dumnezeu, dar această Împărăţie o depăşeşte în aceeaşi măsură în care Dumnezeu, Isus Hristos, îi depăşeşte pe cei sfinţiţi prin harul mântuirii în aceeaşi măsură în care capul depăşeşte mădularele corpului.