PASCAL: EVANGHELIA DUPĂ MARCU

          Autorul celei de-a doua Evanghelii este creştinul de origine iudaică Ioan Marcu, deseori menţionat în Faptele Apostolilor şi scrisorile lui Paul. Mama lui avea o casă la Ierusalim în care se adunau creştinii din prima generaţie a Bisericii (F 12,12), iar din Faptele Apostolilor reiese că legăturile lui cu comunitatea de acolo erau deosebit de strânse. Împreună cu Barnaba, vărul lui, Marcu pleacă în cea dintâi călătorie misionară a lui Paul (F 13,5), dar se desparte de ei înainte de a o termina (13,13). Din nou îl întâlnim apoi cu Barnaba în insula Cipru (F 15,39), iar în anul 62 sau 63 îl aflăm alături de Paul care era prizonier la Roma. În 1P 5,13 apare ca discipol a lui Petru.
          Cel mai vechi martor care îi atribuie lui Marcu Evanghelia ce îi poartă numel este acelaşi Papia, care ne vorbeşte de Evanghelia lui Matei. După spusele lui, Marcu a fost «tălmaciul» lui Petru şi a pus în scris tot ce a auzit în predicile apostolului privitor la faptele şi învăţătura Domnului. Din informaţia ce ne-o dă, că Marcu nu a fost discipol a lui Isus, putem înţelege pentru ce povestirea lui nu urmează ordinea exactă în timp a evenimentelor. Irineu (+ pe la anul 202) precizează că Marcu a scris după moarte lui Petru şi Paul. Clement din Alexandria (+ pe la nul 200) spune că Evanghelia lui a fost scrisă la cererea multor creştini din Roma pe când Petru era încă în viaţă. O apreciere justă a acestor informaţii, care în parte se contrazic între ele, este greu de făcut, cu atât mai mult că nu ştim cu precizie pe ce le întemeiau autorii lor. Ceea ce reiese însă neîndoielnic din textul însuşi, este faptul că Marcu a scris pentru cititori creştini proveniţi din păgânime. Pentru ei explică anumite expresii aramaice (3,17; 5,41; 7,11.34; 14,36; 15,22.34), sau obiceiuri iudaice (7,3u; 14,12; 15,42).
          Unii autori se întreabă dacă Marcu a fost «tălmaciul» lui Petru în înţelesul că a tradus pentru ascultători în greceşte predicile apostolului, sau că a pus în scris pentru generaţiile viitoare evanghelia predicată de Petru. Nu este exclus ca amândouă posibilităţile să fi fost adevărate. Dar în afară de acest izvor viu de informaţie, Marcu a putut avea şi alte mărturii asupra vieţii, activităţii şi învăţăturii lui Isus. Poate chiar şi unele documente scrise.
          Evanghelia lui Marcu este cea mai scurtă dintre toate, iar părţile ce îi sunt proprii sunt foarte reduse. De aceea în Biserica din primele veacuri nu i se atribuia aceeaşi importanţă ca aceleia a lui Matei sau Luca.

          Înainte de cap. 10 expunerea materialului arată o deosebită preocupare cronologică din partea evanghelistului. De asemenea lipseşte în Marcu o orânduire sistematică în felul celei întâlnite la Matei. Orientarea generală ce se desprinde din citirea Evangheliei lui, este că ectivitatea lui Isus s-a extins de la Cafarnaum la împrejurimi, apoi la Galilea şi dincolo de graniţele acesteia, la nord şi la răsărit, iar în cele din urmă la Ierusalim. În timpul acestei activităţi Isus ne apare, cel puţin în prima jumătate a Evangheliei, mai cu seamă ca făcător de minuni. Foarte curând întâlneşte împotrivirea capilor religioşi ai Iudeilor şi neînţelegerea poporului. Această situaţie îl constrânge să se mârginească tot mai mult la formarea discipolilor săi. Impresia ce ne rămâne în urma acestui conflict este aceea a unei nereuşite crescânde întreţesută de discuţii şi ciocniri între Isus şi adversarii lui. Răstignirea lui Isus se situează astfel ca deznodământ al unei încordări ce de-a lungul întregii Evanghelii pregătea patima de pe Calvar. Cu toate acestea tonul final al autorului redă ecoul triumfului lui Isus înviat (16,1-8).

          Vocabularul lui Marcu este redus, iar stilul stângaci plin de lipsuri, atât gramaticale cât şi sintactice. Dar descrierea realistă a situaţilor şi prezentarea vioaie a personajelor colorează povestirile sale şi reţine atenţia cititorului. Îndărătul scriitorului se întrevede de cele mai multe ori martorul ocular, Petru, care a trăit evenimentele povestite şi a văzut personajele înb acţiune.

          Marcu nu prezintă nici un fel de structură sau orientare teologică deosebită în Evanghelia lui. {i mai puţin încă se poate vorbi în privinţa lui de o tendinţă apologetică, întemeiată pe o argumentare scripturistică.
          Scopul lui este să le arate cititorilor că Isus Hristos este Mesia, Fiul lui dumnezeu şi biruitorul puterii Satanei. Dovada acestui adevăr sunt minunile înfăptuite de Isus, patima, moartea şi învierea lui potrivit voinţei lui Dumnezeu.
          O trăsătură caracteristică a lui Marcu este faptul că Isus evită să se dea pe faţă ca Mesia. Demonilor le interzice să-l recunoască de «Sfânt al lui Dumnezeu» (1,24), «Fiu al lui Dumnezeu» (3,11; 5,7), iar apostolilor le opreşte cu asprime să-l proclame în fa[a lumii ca atare (8,30). Motivul tăinuirii identităţii sale mesianice stă în neînţelegerea sau înţelegerea greşită cu care poporul ar fi întâmpinat această dezvăluire din partea lui Isus. Mântuitorul şi răscumpărătorul lumii de păcat nu se putea prezenta cu succes în faţa unei mulţimi care aştepta un Mesia eliberator de sub jugul roman. Dar semnificaţia profundă a acestei atitudini a lui Isus Hristos poate fi şi întemeiată pe credinţa evanghelistului şi a Bisericii primitive că Isus nu poate fi înţeles în întregime decât după învierea lui din morţi.

          Celor care, ca şi poporul iudeu de odinioară, se întreabă în zilele noastre cine este Isus Hristos, Evanghelia lui Marcu, citită în lumina invierii, le poate da un răspuns. Dincolo de cuvintele evanghelistului, ei pot întâlni persoana istorică şi vie a Mântuitorului, învăluită în acelaşi timp de măreţia nepătrunsă a dumnezeirii şi de nesfârşita ei bunătate faţă de oameni.