Start :: Scriptura :: Anexe
PASCAL: EVANGHELIA DUPĂ IOAN
Irineu, în cartea sa «Împotriva ereziilor» scrisă pe la anul 180, pe când era episcop la Lyon, ne spune că apostolul Ioan a scris Evanghelia sa la Efes. Mărturia aceasta ne este cu atât mai prețioasă cu cât Irineu l-a cunoscut pe Policarp, episcopul Smirnei (+ anul 155 ca martir), care la rândul lui l-a cunoscut pe apostolul Ioan mort la Efes pe timpul împăratului Traian (98-117). Eusebiu (265-340), episcop la Cezarea și Tertulian pe la anul 200, întăresc mărturia lui Irineu. Clement din Alexandria (160-220) ne vorbește pe la anul 200 despre întoarcerea lui Ioan la Efes din exilul în insula Patmos, după moartea împăratului Domițian. Potrivit informațiilor ce i-au fost transmise lui Clement de preoții în vârstă dinaintea lui, Ioan a scris cel din urmă dintre apostoli «o Evanghelie spirituală» dat fiind că activitatea lui Isus se afla de acum pusă în scris de ceilalți evangheliști.
Timpul redactării se poate situa cu multă probabilitate între anii 94 și 96.
Evanghelia lui Ioan, ca și celelalte trei, nu cuprinde numele autorului ei. Dat în mod indirect vorbește de cel ce a scris-o, iar în persoana acestuia recunoaștem apostolul care se bucura de o deosebită afecțiune din partea lui Isus. În cap. 21,24, discipolul care dă mărturie despre cele scrise în versetele 20-23 este «discipolul pe care-l iubea Isus». Acest discipol «pe care-l iubea Isus» s-a aflat alături de el la cina de pe urmă și l-a întrebat cine este trădătorul (13,23). Tot el a stat cu Maria, mama lui Isus, lângă cruce, pe calvar (19,26u). De ziua învierii se duce cu Petru la morm?ântul Domnului (20,2-8), iar la apariția lui lângă lacul Ghenizaret îl recunoaște înaintea celorlalți apostoli (21,7).
În cap. 1,14, autorul celei de-a patra Evanghelii se prezintă ca un martor ocular al activității Mântuitorului, iar același discipol a fost martor când din coasta străpunsă a lui Isus a curs sânge și apă (19,34).
În afară de patima Mântuitorului, Ioan are doar cinci pasaje comune cu ceilalți evangheliști (2,13-16; 6,1-13; 6,16-21; 12,1-8; 12,12-16). Printre acestea se află numai două din cele 29 de minuni povestite de evangheliștii sinoptici pe când cinci altele nu le găsim decât la el (2,1-11; 4,46-54; 5,1-9; 9,1-7; 11,33-44). Lipsesc cu desăvârșire vindecările de persoane stăpânite de spirite necurate.
Cap. 3-17 sunt în cea mai mare parte alcătuite din cuvântări ale lui Isus. Aceste cuvântări nu au însă nimic în comun cu cele ale sinopticilor, iar conținutul lor are altă orientare. Dar nu numai atât: însuși planul și împrejurările locale în care se desfășoară activitatea lui Isus sunt diferite la Ioan. La sinoptici Isus își începe propovăduirea în Galilea, pătrunde în treacăt în ținutul Tirului și Sidonului și al Confederației Decapoli, revine în Galilea, iar de aici, trecând prin Perea și Ieriho, se duce la Ierusalim, unde avea să pătimească. Întrucât sinopticii nu precizează datele timpului activității lui Isus, după scrierile lor putem spune că această activitate s-ar fi putut petrece în decursul unui an.
La Ioan planul expunerii este mai complex, iar scenele pe care se petrece activitatea Mântuitorului sunt mai numeroase. După botezul lui Ioan, Isus rămâne câtva timpt în preajma Iordanului, își alege cei dintâi discipoli, pleacă cu ei în Galilea, apoi de sărbătoarea Paștilor coboară la Ierusalim unde începe activitatea lui propriuzisă. De la Ierusalim se duce din nou la Iordan, unde botează, dar împotrivirea Fariseilor îl constrânge să se reîntoarcă în Galilea. De data aceasta desfășoară aici o activitate mai îndelungată (4,1-54; 6,1-71), care în linii mari concordă cu aceea povestită de sinoptici.
În timpul altei călătorii la Ierusalim are loc cuvântarea despre misiunea lui de dătător de viață (5,1-47).
Cuvântarea despre pâinea vieții (cap. 6) în sinagoga din Cafarnaum îndepărtează de ei poporul și mare parte din cei cel urmau. Isus pleacă iar din Galilea și rămâne la Ierusalim între sărbătoarea Corturilor, care avea loc în luna septembrie, și cea a închinării Templului care cădea spre sfârșitul lunii decembrie (7,10-10,39). Urmărit de iudei, se retrage pe câtva timp dincolo de Iordan (10,40-42), se duce la Betania unde îl învie pe Lazăr (11,1-53), se retrage iar într-un loc ferit, apoi trecând din nou prin Betania se îndreaptă spre Ierusalim (12,1-19) unde vor avea loc patima moartea și învierea lui.
Din Evanghelia lui Ioan putem înțelege că Isus a părăsit definitiv Galilea cu jumătate de an înainte de moartea sa, pe când sinopticii nu nedau în această privință nici o posibilitate de evaluare a timpului. După Ioan, cea mai mare parte a activității lui Isus se desfășoară la Ierusalim, pe când Galilea rămâne pe planul al doilea. Ioan vorbește de cel puțin trei călătorii ale lui Isus le Ierusalim, dacă nu patru sau chiar cinci; sinopticii nu vorbesc decât de una singură. Prin urmare după al patrulea evanghelist, activitatea lui Isus se întinde pe cel puțin doi ani.
Textele sinopticilor ne relatează fără umbră de îndoială că perioada cea dintâi și cea mai lungă a activității lui Isus a avut loc în Galilea. Dar faptul că ei mărginesc activitatea lui Isus la Ierusalim doar la câteva zile nu poate corespunde realității. Acest scurt interval de timp nu poate ajunge pentru a explica împotrivirea aprigă a capilor religioși ai poporului. Sinopticii înșiși par dealtfel să ne arate în mod indirect că Isus a fost de mai multe ori la Ierusalim. Exclamația lui asupra cetății (M 23,37; L 13,34) nu se poate înțelege altfel. Cei 120 de adepți, pe care Isus îi avea la Ierusalim nu au putut fi câștigați în câteva zile, nici nu putem gândi că toți erau veniți din Galilea (F 1,15).
În comparație cu sinopticii, Evanghelia lui Ioan are o structură mai legată și mai unitară. Evenimentele expuse de el sunt consolidate prin fixarea lor în timp și spațiu. Împrejurările de timp și loc ne permit să situăm activitatea lui Isus, iar menționarea anumitor sărbători ne dă posibilitatea să calculăm durata aproximativă a acestei activități.
Conținutul celei de-a patra Evanghelii este alcătuit în cea mai mare parte din cuvântări ale lui Isus. Aceste cuvântări nu sunt însă o înșiruire de idei mai mult sau mai puțin înrudite între ele, așa cum este cazul la sinoptici, ce urmăresc un subiect unic și precis. O idee centrală este luminată din toate părțile și explicată sub toate aspectele posibile, iar interesul acestei explicații este ținut treaz și subiectul se dezvoltă prin întrebările și obiecțiile ascultătorilor. Întreruperile dau în acest fel anumitor cuvântări ale lui Isus înfățișarea unei convorbiri (4,7-26: cu samariteanca; 11,21-27: cu Marta). Ele lipsesc cu totul în sinoptici, pe când la Ioan scot în evidență pe de o parte înțelesul cuvintelor lui Isus, iar pe de alta orbirea sufletească a celor ce i se împotrivesc. În unele cazuri cuvântările Domnului lămuresc înțelesul profund al minunilor înfăptuite de el (6,1-13: Isus, dătătorul pâinii vieții; 9,1-7: Isus, aducătorul luminii; 11,33-44: Isus, dătătorul vieții veșnice).
Faptul că la sinoptici ascultătorii lui Isus sunt în general oameni simpli din popor dă felului său de a vorbi o desfășurare vioaie, simplă, plină de imagini luate din viața de toate zilele. La Ioan Isus este de cele mai dese ori în discuție cu membri ai Sinedriului sau cu învățați ai legii, iar limbajul lui este abstract și tonul cel al unui om învățat. Acest om solemn îl întâlnim în Evanghelia lui Ioan chiar cănd Isus se adresează unor ascultători de rând. Dar și mai surprinzător este faptul că nu numai Isus se exprimă astfel, ci și însuși evanghelistul în prolog și Ioan Botezătorul. Scrisoarea întâia a lui Ioan este redactată în același stil. Putem spune prin urmare că evanghelistul le-a dat scrierilor pecetea personalității sale.
Diferența între Ioan și sinoptici nu se mărginește numai la conținutul Evangheliei, rânduirea materialului și limba în care acesta este exprimat, ci cuprinde întreaga structură teologică.
Noțiunea de «Împărăție a lui Dumnezu», care exprimă mântuirea vestită lumii de Isus Hristos, este înlocuită la Ioan prin aceea de «viață veșnică» pe care omul o posedă încă fiind aici pe pământ, pe când sinopticii o întrevăd doar la sfârșitul timpurilor.
Titlul de «Fiul omului»87; cu care Isus se numește atât de des pe sine însuși în Evangheliile sinoptice, este mult mai rar folosit de Ioan, iar acest «Fiu al omului» nu este la el nici judecătorul care va veni pe norii cerului (M 16,28; 26,64; L 9,26; 22,69), nici acela care va avea de suferit (Mc 8,31; 9,21.31; 14,21.43), ci este trimisul lui Dumnezeu pe pământ, venit din cer (3,13; 6,62) și care din nou va fi înălțat în slava lui cerească (12,33; 13,31). Toată gândirea celei de-a patra Evanghelii se sprijină pe întruparea Fiului lui Dumnezeu, care a venit în lume să ne dezvăluie tainele lui Dumnezeu (3,11).
Prin însăși conținutul lor, o serie întreagă de noțiuni dau celei de-a patra Evanghelii o profunzime de gândire cu totul aparte. Isus nu este numai dătătorul vieții, ci viața însăși (11,25; 14,6), este pâinea vieții (6,35.48), cuvintele lui sunt Spirit și viață (6,63), sunt cuvintele de viață veșnică (6,68); el poate reda viața pierdută (5,21); cine crede în el are viață (3,36; 5,24; 6,47). Întunericul, puterea Satanei, este pus în opoziție cu lumina, care reprezintă dezvăluirea mântuirii prinIsus Hristos și pe însuși Mântuitorul, venit în lume din partea lui Dumnezeu spre a arăta omenirii cale binelui, dreptății și a adevărului. O deosebită bogăție de conținut au noțiunile de credință, cunoaștere, măreție, deoarece toate sunt orientate spre sfera dumnezeirii.
Credința sau necredința în adevărul adus de Isus sunt hotărâtoare atât pentru ascultătorii Domnului, cât și pentru cei care vor primi în viitor vestea lui de mântuire. Necredința exclude de la viața veșnică (3,36; 8,24). Credința are ca obiect însăși persoana lui Isus Hristos (6,36; 7,38; 12,44; 14,1; 16,9; 17,20), cuvintele lui (5,47), faptele lui (10,38).
Comportamentul moral se reduce în Evanghelia lui Ioan la dragostea de aproapele, cerută cu o deosebită insistență (13,34u; 15,12u). Bineînțeles, ținerea poruncilor nu este trecută cu vederea (14,15; 15,10) nici păstrarea cuvintelor lui Isus (8,51; 14,23u), dar acestea Ioan nu le leagă de diferitele situații concrete ale vieții, așa cum este cazul în «predica de pe munte» de pildă. Rugăciunea, postul, pomana, atitudinea față de avere și bani nu sunt nici măcar pomenite în treacăt.
Încă din vechime cititorii lui Ioan au întrevăzut că centrul Evangheliei lui este dezvăluirea personală, directă, a Fiului lui Dumnezeu. Cuvântările, aproape în întregimea lor, au ca subiect persoana divină a fiului lui Dumnezeu, viața și existența lui din veșnicie, legătura vitală cu Tatăl, venirea și misiunea lui în lume, întoarcerea lui la Tatăl. Minunile înfăptuite de Isus au scopul să pună în lumină aceste adevăruri.
Datorită faptului că în Evanghelia lui Ioan predica lui Isus este orientată cu totul altfel decât la sinoptici, nici una din numeroasele parobole întâlnite la ceilalți evangheliști nu se află la Ioan. Cele două parabole pe care le are nu au în vededere nici Împărăția lui Dumnezeu pe pământ, nici viața religioasă sau morală a ascultătorilot, ci persoana lui Isus ca păsor al sufletelor (10,1-5; 10,11-13) și izvor al rodniciei sufletești pentru cei ce trăiesc din harul lui (15,1-8).
Scopul principal urmărit de Ioan ne este arătat spre sfârșitul Evangheliei lui (20,30u): credința că Isus Hristos este Mesia, Fiul lui Dumnzeu. Evanghelia lui vrea să fie o bază solidă de credință pentru creștini, nu o înșirare de dovezi pentru cei ce sun tîn afara Bisericii. Ioan, ca și ceilalți evangheliști, nu urmărește să ne lase o scriere istorică propriu-zisă, ci o mărturie despre Isus și opera lui. Istoria scrisă de el este totodată dumnzeuiască și omenească. Ea se desfășoară în timp, dar conduce spre veșnicie. De aceea faptele pe care se sprijină sunt «semne» ce ne dezvăluie măreția lui Isus, au un adânc înțeles spiritual și ne ajută să descoperim tainele lui Dumnezeu.
