Mar?i, 10 decembrie 2011  
Ss Menas, Ermogen si Eugraf, m (+ 235)  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SCRIPTURA
Start :: Scriptura :: Anexe

          PASCAL: INTRODUCERE

          Noul Testament se alcătuiește din 27 de scrieri: patru Evanghelii, douăzeci și una de scrisori, o operă istorică, una apocaliptică. Toate cuprind o perioadă de timp de un secol: de la nașterea lui Isus din Nazaret (anul cinci îH*) până la moartea evanghelistului Ioan (către anul o sută dH).
          Scrierile au ajuns până la noi în limba greacă, limba în care au fost scrise originalele, în afară de Evanhleia lui Matei. Era nu numai limba cea mai cultă a vremii, dar și cea mai răspândită și ca atare cea mai aptă la propagarea noii învățături.
          Lucrările sunt deosebite între ele prin conținut, dimensiuni, aspect literar și ca oricare altă scriere, poartă pecetea personalității autorilor lor. Din ele se pot desprinde deasemenea împrejurările de timp și loc ce le-au prilejuit și motivările redactării lor.
          Conținutul, scopul, forma și stilul lor, sunt bineînțeles pătrunse de la un capăt la altul de spiritul religios și moral care le stă la bază. Dar ele pot fi cercetate cu folos și în lumina altei orientări decât acea religoasă și teologică. În mod indirect sunt ecoul unei epoci, iar informațiile ce ni le dau pot contribui la cunoașterea trăsăturilor sociale, politice, economice ale Palestinei vechi. De altfel cunoașterea acestor realități extra-religioase este indispensabilă chiar celui ce se ocupă cu studiile biblice, dacă vrea să pătrundă în adâncime anumite fenomene de ordin spiritual.
          Activitatea lui Isus Hristos se desfășoară sub ocupație romană. Autoritatea împăratului este prezentă pretutindeni și se face simțită prin cei ce-l reprezintă: guvernatorul, prefecții, armata, colectorii de impozite, întregul sistem administrativ.
          Dominația Romei nu este numai pe plan civi. Irod Antipa și Archelau sunt mai aproape de păgâni decât de iudaism, dearece compromisul religios le obține favoarea stăpânitorului și le permite să-și păstreze tronurile.
          Ideile, credințele și cultele păgâne circulă liber pe pământul Israelului, iar zeii păgâni pot rivaliza cu Cel Atotputernic.
          Viața religioasă a Iudeilor în acest timp este concretizată de câteva idei fundamentale: un Dumnezeu unic, Legea lui Moise, Templul din Ierusalim, marile sărbători, cu dublul lor aspect, național și religios. În aparență toate se petrec în bună ordine. Dar este numai o aparență. Saduceii și Fariseii trăiesc într-o profundă dezbinare, atât pe planul religios cât și pe cel al atitudinii politice față de ocupantul străin. Cărturarii, proveniți în cea mai mare parte din tagma Fariseilor, sunt opuși ierarhiei preoțești, care se află în mâna Saduceilor. Ca urmare a acestor diviziuni, Templul din Ierusalim este foarte des în dezacord cu sinagogile regionale. Poporul bănuiește capii religioși de colaborare cu Romanii și înclină de partea Fariseilor, patrioți și credincioși legii.
          Secta Zeloților reprezintă latura extremă a tagmei Fariseilor și expresia fanatismului religios. Ea nu cunoaște alte îndrumări pentru Israel decât Legea, iar pentru a o impune este gata să recurgă chiar la asasinat.
          Grupul monahal al Esenienilor, cu centrul la Qumran, deși separat de restul vieții religioase oficiale, are o înrâurire de netăgăduit asupra celor ce sunt în căutarea unui ideal spiritual curat, pe linia tradițiilor din trecut.
          Acestea sunt, pe scurt, condițiile istorice ce le întâmpină predica lui Isus, a apostolilor și Biserica primitivă.

          Isus Hristos nu a lăsat nimic în scris din învățătura sa. Nici nu a poruncit apostolilor săi să o facă. Împărăția lui Dumnezeu trebuia să fie vestită lumii prin graiul viu, care va rămâne dealtfel mijlocul principal de propovăduire al Bisericii din toate timpurile.
          Punerea în scris a învățăturii și faptelor Domnului apare însă cu tipul ca o necesitate, iar apostolii și celelalte persoane, care erau păstrătorii și martorii activității Mântuitorului, și-au dat curând seama de schimbarea împrejurărilor și de utilitatea scrisului.
          Împrăștierea lor în lume făcea indispensabilă cartea ca înlocuitor al cuvântului predicatorilor.
          Oamenii sunt muritori, iar cu dispariția lor se pierde pentru totdeauna tezaurul lor de cunoștințe, dacă acestea nu au fost încredințate în prealabil literei scrise.
          Memoria omenească este greșelnică și schimbătoare. Grija pentru fidelitatea față de întreaga operă a Învățătorului, în cuvânt și faptă, a fost un motiv hotărâtor al scrierii, spre a împiedica alterarea celor primite.
          Gândul la generațiile viitoare se ridica deasemenea în conștiința tuturor celor care au beneficiat fie de prezența vizibilă a lui Isus, fie a martorilor direcți. Vestea cea bună era destinată să străbată în forma ei autentică istoria omenirii până la sfârșitul veacurilor. Singurul mijloc era acela care în toate împrejurările omenești fixează credincios adevărul ideilor și faptelor.
          Nu este însă mai puțin adevărat că ceea ce a îndemnat mulți creștini din prima generație a Bisericii să noteze fapte sau învățături ale Domnului a fost dragostea lor profundă pentru Isus Hristos.
          În afară de Evanghelii, care ne păstrează mesajul de mântuire al Domnului, celelalte lucrări ale Noului Testament au luat ființă direct în scris. Cu excepția Faptelor Apostolilor și Apocalipsului, aceste scrieri au fost prilejite de prblemele întâmpinate de Biserica primitivă sau de unele părți ale ei. Pe linia învățăturii Mântuitorului sunt deci răspunsuri, îndrumări, hotărâri, măsuri religioase sau disciplinare privitoare la aceste probleme, și alcătuiesc, ca să zicem așa, cele dintâi lucrări de teologie ale Bisericii; dintru început autoritatea lor este așezată pe același plan cu acela al Evanghelilor.
          Scrierile Vechiului Testament erau numite deseori «Legea și Profeții», datorită conținutului lor. Dar cuvântul ce exprima în profunzime înțelesul lor religios și moral era acela de «Alianță», adică legământul între Dumnezeu și poporul său ales. Era un termen împrumutat din domeniul juridic deoarece însuși conținutul și forma acestei «Alianțe» între Dumnezeu și Israel era înțeles ca un pact încheiat între două părți. «Alianța» fixa obligațiile și drepturile celor doi participanți, iar pentru a împiedica orice posibilitate de a se dezice, le consfințea prin jertfă.
          Învățătura lui Isus Hristos a fost foarte de timpuriu simțită de creștini ca o alianță între Dumnezeu și omenire, alianță consfințită prin jertfa pe cruce a lui Isus Hristos. La această idee de alianță Paul adaugă ideea de «testament» (2C 3,14), care de altfel este traducerea în grecește a cuvântului ebraic «alianță». Astfel cuvântul «testament», care exprimă în gândirea noastră voința celui ce ne obligă la anumite îndatoriri ce trebuie îndeplinite după moartea sa, și în același timp ne lasă moștenitori ai unor drepturi și bunuri, a înlocuit cuvântul «alianță», oarecum învechit și mai puțin înțele în coninutul lui religios de lumea greco-romană din vechime. Ca atare, această nouă «alianță» între Dumnezeu și oameni a fost numită «Noul Testament», în timp ce vechea «Alianță» devenea «Vechiul Testament».
          «Nou», nu arată o caracteristică de timp, ci de conținut religos, doctrinar și moral.
          Pe când în Vechiul Testament ne aflăm în fața unei națiuni care mărginește la ea însăși toate făgăduințele de mântuire ale lui Dumnezeu, în NT această îngustime de vederi dispare, iar mântuirea este vestită tuturor popoarelor.
          În Vechiul Testament Iudeii trăiau viața religoasă și morală ca expresie a națiunii, datorită legăturii lor de sânge cu strămoșul comun, Avram, și nădăjduiau binecuvântarea și prietenia lui Dumnezeu ca membri ai aceluiași popor ales de el. Propovăduire lui Isus Hristos se adresează fiecărui om în parte. De acum răspunderea fiecăruia și meritele lui în fața lui Dumnezeu nu mai sunt legate de apartenența la un popor, ci de alegerea personală și de faptele ce adeveresc această alegere, în bine sau în rău.
          Legea lui Dumnezeu nu mai este acea scrisă «pe tablele de piatră», care trebuia urmată și îndeplinită după cuprinsul și înțelesul ei juridic. Noile «table ale legii» sunt inima omului, întrucât în inima omului se face alegerea pentru, sau împotriva voinței lui Dumnezeu. Omul nu mai este un simplu executant al diferitelor porunci și prescripții ci i se cere o participare a dragostei în tot ceea ce face, simte, dorește, gândește, fie în privința lui Dumnezeu, fie privitor la aproapele lui.
          În perspectiva NT religia devine lăuntrică și spirituală. Împărăția lui Dumnezeu nu mai este năzuința pământească a unui popor, fie ea și motivată de preamărirea universală a Celui Atotputernic. Ea este în noi înșine. Binecuvântarea Domnului nu mai este implorată spre propășirea materială pe această lume, fie ea și luminată de opalidă licărire a unei existențe de dincolode mormânt. Chemarea omului la un nou legământ cu Dumnezeu se adresează sufletului său, ca acesta să se înalțe peste tot ce este trecător și să atingă răspunsul la celoe mai nobile speranțe ale sale, împlinirea lor peste orice așteptare: dreptatea desăvârșită și definitivă, eliberarea de păcat, pacea lăuntrică, fericirea adevărată, sfințenia.
          Omul este invitat să se depășească pe sine însuși. Nu numai invitat ci obligat. Dincolo de orice închipuire, omul devine capabil să treacă peste marginile puterii proprii datorită harului lui Dumnezeu.
          Toate aceste caractereistici fac din «testament» un «Testament Nou». Izvorul, vitalitatea și garanția lor se află în Isus Hristos, care le-a intemeiat pe învătura sa, le-a garantat prin dragostea lui Dumnezeu față de oameni și le-a consfințit prin jertfa sa pe cruce.
          Sfințirea pâinii și a vinului la jertfa liturghiei amintește și reînnoiește zilnic adevărul și faptul că prețil vieții noastre suprafirești este corpul și sângele lui Isus Hristos, vărsat pentru noi, pentru întemeierea și pecetluirea «Noii Alianțe», a Noului Testament, lăsat nouă ca rod al morții sale de răscumpărare.

          Nici o scriere a Noului Testament nu a ajuns până la noi în original. Nu dispunem astăzi decât de copii manuscrise, care la rândul lor sunt ultima verigă a unei lungi înlănțuiri de copii succesive care provin din originalele pierdute. Este de la sine înțeles că această serie de copii a fost o necontenită primejdie de alterare a originalelor. Greșeli de tot felul, datorate neatenției, confuziei, necitirii exacte a textului model, s-au strecurat în mare număr la fiecare nouă etapă. La acestea s-au adăugat modificările conștiente din partea copiștilor, când aceștia aveau impresia că textul model e inexact, sau săi dea mai multă claritate teologică. Deseori s-a căutat deasemenea o înfrumusețare a unor texte care erau folosite în ceremoniile liturgice.
          Rezultatul acestei evoluții este faptul că astăzi diferitele biblioteci din lumea întreagă sunt în posesia a peste cinci mii de asemenea manuscrise, pline fiecare de un număr considerabil de variante, mai mult sau mai puțin importante. Din fericire aceste manuscrise pot fi reduse la câteva origini comune dându-ne putința să constituim așa-zisele «familii de texte», din care se desprind manuscrisele de căpetenie, de care depind celelalte manuscrise secundare.
          Rolul imediat al oamenilor de știință este recenzarea variantelor, clasarea, trierea și explicare originii lor. Experiența acestei munci a vădit că variantele sunt în marea lor majoritate forme gramaticare diferite, cuvinte scrise în altă oridine, adăugate la text sau lăsate afară. Acestea sunt ușor de explicat. Dar alte variante schimbă uneori, deși nu în profunzime, înțelesul textului însuși. În aceste cazuri motivele care au produs deosebirile sunt mai greu de descoperit. Ca atare este greu de ales între două forme diferite, îndeosebi când amândouă aduc o contribuție reală la înțelesul textului.
          Nici munca de critică externă, de recenzare a variantelor, nici aceea a criticii interne, de analizare a înțelesului textelor în funcție de diferitele variante, nu sunt încă terminate. Unele ediții moderne au ajuns în aceste două direcții la rezultate apreciabile, dar nu definitive. Pentru traducerea de față noi ne-am servit de o asemenea ediție, aceea a lui Nestle-Aland, bine cunoscută și apreciată de toți cei ce se ocupă cu studiile biblice.


* Anul unu ar trebui să cadă o dată cu nașterea lui Isus Hristos. În realitate această nașterea trebuie pusă cu cinci ani în urma anului unu. Irod cel Mare a murit patru ani înainte de anul unu al calculului actual. Greșeala de calcul a fost făcută de călugarul Dionisie cel Mic în anul 525.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact