PASCAL: INTRODUCERE

          Noul Testament se alcătuieşte din 27 de scrieri: patru Evanghelii, douăzeci şi una de scrisori, o operă istorică, una apocaliptică. Toate cuprind o perioadă de timp de un secol: de la naşterea lui Isus din Nazaret (anul cinci îH*) până la moartea evanghelistului Ioan (către anul o sută dH).
          Scrierile au ajuns până la noi în limba greacă, limba în care au fost scrise originalele, în afară de Evanhleia lui Matei. Era nu numai limba cea mai cultă a vremii, dar şi cea mai răspândită şi ca atare cea mai aptă la propagarea noii învăţături.
          Lucrările sunt deosebite între ele prin conţinut, dimensiuni, aspect literar şi ca oricare altă scriere, poartă pecetea personalităţii autorilor lor. Din ele se pot desprinde deasemenea împrejurările de timp şi loc ce le-au prilejuit şi motivările redactării lor.
          Conţinutul, scopul, forma şi stilul lor, sunt bineînţeles pătrunse de la un capăt la altul de spiritul religios şi moral care le stă la bază. Dar ele pot fi cercetate cu folos şi în lumina altei orientări decât acea religoasă şi teologică. În mod indirect sunt ecoul unei epoci, iar informaţiile ce ni le dau pot contribui la cunoaşterea trăsăturilor sociale, politice, economice ale Palestinei vechi. De altfel cunoaşterea acestor realităţi extra-religioase este indispensabilă chiar celui ce se ocupă cu studiile biblice, dacă vrea să pătrundă în adâncime anumite fenomene de ordin spiritual.
          Activitatea lui Isus Hristos se desfăşoară sub ocupaţie romană. Autoritatea împăratului este prezentă pretutindeni şi se face simţită prin cei ce-l reprezintă: guvernatorul, prefecţii, armata, colectorii de impozite, întregul sistem administrativ.
          Dominaţia Romei nu este numai pe plan civi. Irod Antipa şi Archelau sunt mai aproape de păgâni decât de iudaism, dearece compromisul religios le obţine favoarea stăpânitorului şi le permite să-şi păstreze tronurile.
          Ideile, credinţele şi cultele păgâne circulă liber pe pământul Israelului, iar zeii păgâni pot rivaliza cu Cel Atotputernic.
          Viaţa religioasă a Iudeilor în acest timp este concretizată de câteva idei fundamentale: un Dumnezeu unic, Legea lui Moise, Templul din Ierusalim, marile sărbători, cu dublul lor aspect, naţional şi religios. În aparenţă toate se petrec în bună ordine. Dar este numai o aparenţă. Saduceii şi Fariseii trăiesc într-o profundă dezbinare, atât pe planul religios cât şi pe cel al atitudinii politice faţă de ocupantul străin. Cărturarii, proveniţi în cea mai mare parte din tagma Fariseilor, sunt opuşi ierarhiei preoţeşti, care se află în mâna Saduceilor. Ca urmare a acestor diviziuni, Templul din Ierusalim este foarte des în dezacord cu sinagogile regionale. Poporul bănuieşte capii religioşi de colaborare cu Romanii şi înclină de partea Fariseilor, patrioţi şi credincioşi legii.
          Secta Zeloţilor reprezintă latura extremă a tagmei Fariseilor şi expresia fanatismului religios. Ea nu cunoaşte alte îndrumări pentru Israel decât Legea, iar pentru a o impune este gata să recurgă chiar la asasinat.
          Grupul monahal al Esenienilor, cu centrul la Qumran, deşi separat de restul vieţii religioase oficiale, are o înrâurire de netăgăduit asupra celor ce sunt în căutarea unui ideal spiritual curat, pe linia tradiţiilor din trecut.
          Acestea sunt, pe scurt, condiţiile istorice ce le întâmpină predica lui Isus, a apostolilor şi Biserica primitivă.

          Isus Hristos nu a lăsat nimic în scris din învăţătura sa. Nici nu a poruncit apostolilor săi să o facă. Împărăţia lui Dumnezeu trebuia să fie vestită lumii prin graiul viu, care va rămâne dealtfel mijlocul principal de propovăduire al Bisericii din toate timpurile.
          Punerea în scris a învăţăturii şi faptelor Domnului apare însă cu tipul ca o necesitate, iar apostolii şi celelalte persoane, care erau păstrătorii şi martorii activităţii Mântuitorului, şi-au dat curând seama de schimbarea împrejurărilor şi de utilitatea scrisului.
          Împrăştierea lor în lume făcea indispensabilă cartea ca înlocuitor al cuvântului predicatorilor.
          Oamenii sunt muritori, iar cu dispariţia lor se pierde pentru totdeauna tezaurul lor de cunoştinţe, dacă acestea nu au fost încredinţate în prealabil literei scrise.
          Memoria omenească este greşelnică şi schimbătoare. Grija pentru fidelitatea faţă de întreaga operă a Învăţătorului, în cuvânt şi faptă, a fost un motiv hotărâtor al scrierii, spre a împiedica alterarea celor primite.
          Gândul la generaţiile viitoare se ridica deasemenea în conştiinţa tuturor celor care au beneficiat fie de prezenţa vizibilă a lui Isus, fie a martorilor direcţi. Vestea cea bună era destinată să străbată în forma ei autentică istoria omenirii până la sfârşitul veacurilor. Singurul mijloc era acela care în toate împrejurările omeneşti fixează credincios adevărul ideilor şi faptelor.
          Nu este însă mai puţin adevărat că ceea ce a îndemnat mulţi creştini din prima generaţie a Bisericii să noteze fapte sau învăţături ale Domnului a fost dragostea lor profundă pentru Isus Hristos.
          În afară de Evanghelii, care ne păstrează mesajul de mântuire al Domnului, celelalte lucrări ale Noului Testament au luat fiinţă direct în scris. Cu excepţia Faptelor Apostolilor şi Apocalipsului, aceste scrieri au fost prilejite de prblemele întâmpinate de Biserica primitivă sau de unele părţi ale ei. Pe linia învăţăturii Mântuitorului sunt deci răspunsuri, îndrumări, hotărâri, măsuri religioase sau disciplinare privitoare la aceste probleme, şi alcătuiesc, ca să zicem aşa, cele dintâi lucrări de teologie ale Bisericii; dintru început autoritatea lor este aşezată pe acelaşi plan cu acela al Evanghelilor.
          Scrierile Vechiului Testament erau numite deseori «Legea şi Profeţii», datorită conţinutului lor. Dar cuvântul ce exprima în profunzime înţelesul lor religios şi moral era acela de «Alianţă», adică legământul între Dumnezeu şi poporul său ales. Era un termen împrumutat din domeniul juridic deoarece însuşi conţinutul şi forma acestei «Alianţe» între Dumnezeu şi Israel era înţeles ca un pact încheiat între două părţi. «Alianţa» fixa obligaţiile şi drepturile celor doi participanţi, iar pentru a împiedica orice posibilitate de a se dezice, le consfinţea prin jertfă.
          Învăţătura lui Isus Hristos a fost foarte de timpuriu simţită de creştini ca o alianţă între Dumnezeu şi omenire, alianţă consfinţită prin jertfa pe cruce a lui Isus Hristos. La această idee de alianţă Paul adaugă ideea de «testament» (2C 3,14), care de altfel este traducerea în greceşte a cuvântului ebraic «alianţă». Astfel cuvântul «testament», care exprimă în gândirea noastră voinţa celui ce ne obligă la anumite îndatoriri ce trebuie îndeplinite după moartea sa, şi în acelaşi timp ne lasă moştenitori ai unor drepturi şi bunuri, a înlocuit cuvântul «alianţă», oarecum învechit şi mai puţin înţele în coninutul lui religios de lumea greco-romană din vechime. Ca atare, această nouă «alianţă» între Dumnezeu şi oameni a fost numită «Noul Testament», în timp ce vechea «Alianţă» devenea «Vechiul Testament».
          «Nou», nu arată o caracteristică de timp, ci de conţinut religos, doctrinar şi moral.
          Pe când în Vechiul Testament ne aflăm în faţa unei naţiuni care mărgineşte la ea însăşi toate făgăduinţele de mântuire ale lui Dumnezeu, în NT această îngustime de vederi dispare, iar mântuirea este vestită tuturor popoarelor.
          În Vechiul Testament Iudeii trăiau viaţa religoasă şi morală ca expresie a naţiunii, datorită legăturii lor de sânge cu strămoşul comun, Avram, şi nădăjduiau binecuvântarea şi prietenia lui Dumnezeu ca membri ai aceluiaşi popor ales de el. Propovăduire lui Isus Hristos se adresează fiecărui om în parte. De acum răspunderea fiecăruia şi meritele lui în faţa lui Dumnezeu nu mai sunt legate de apartenenţa la un popor, ci de alegerea personală şi de faptele ce adeveresc această alegere, în bine sau în rău.
          Legea lui Dumnezeu nu mai este acea scrisă «pe tablele de piatră», care trebuia urmată şi îndeplinită după cuprinsul şi înţelesul ei juridic. Noile «table ale legii» sunt inima omului, întrucât în inima omului se face alegerea pentru, sau împotriva voinţei lui Dumnezeu. Omul nu mai este un simplu executant al diferitelor porunci şi prescripţii ci i se cere o participare a dragostei în tot ceea ce face, simte, doreşte, gândeşte, fie în privinţa lui Dumnezeu, fie privitor la aproapele lui.
          În perspectiva NT religia devine lăuntrică şi spirituală. Împărăţia lui Dumnezeu nu mai este năzuinţa pământească a unui popor, fie ea şi motivată de preamărirea universală a Celui Atotputernic. Ea este în noi înşine. Binecuvântarea Domnului nu mai este implorată spre propăşirea materială pe această lume, fie ea şi luminată de opalidă licărire a unei existenţe de dincolode mormânt. Chemarea omului la un nou legământ cu Dumnezeu se adresează sufletului său, ca acesta să se înalţe peste tot ce este trecător şi să atingă răspunsul la celoe mai nobile speranţe ale sale, împlinirea lor peste orice aşteptare: dreptatea desăvârşită şi definitivă, eliberarea de păcat, pacea lăuntrică, fericirea adevărată, sfinţenia.
          Omul este invitat să se depăşească pe sine însuşi. Nu numai invitat ci obligat. Dincolo de orice închipuire, omul devine capabil să treacă peste marginile puterii proprii datorită harului lui Dumnezeu.
          Toate aceste caractereistici fac din «testament» un «Testament Nou». Izvorul, vitalitatea şi garanţia lor se află în Isus Hristos, care le-a intemeiat pe învătura sa, le-a garantat prin dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni şi le-a consfinţit prin jertfa sa pe cruce.
          Sfinţirea pâinii şi a vinului la jertfa liturghiei aminteşte şi reînnoieşte zilnic adevărul şi faptul că preţil vieţii noastre suprafireşti este corpul şi sângele lui Isus Hristos, vărsat pentru noi, pentru întemeierea şi pecetluirea «Noii Alianţe», a Noului Testament, lăsat nouă ca rod al morţii sale de răscumpărare.

          Nici o scriere a Noului Testament nu a ajuns până la noi în original. Nu dispunem astăzi decât de copii manuscrise, care la rândul lor sunt ultima verigă a unei lungi înlănţuiri de copii succesive care provin din originalele pierdute. Este de la sine înţeles că această serie de copii a fost o necontenită primejdie de alterare a originalelor. Greşeli de tot felul, datorate neatenţiei, confuziei, necitirii exacte a textului model, s-au strecurat în mare număr la fiecare nouă etapă. La acestea s-au adăugat modificările conştiente din partea copiştilor, când aceştia aveau impresia că textul model e inexact, sau săi dea mai multă claritate teologică. Deseori s-a căutat deasemenea o înfrumuseţare a unor texte care erau folosite în ceremoniile liturgice.
          Rezultatul acestei evoluţii este faptul că astăzi diferitele biblioteci din lumea întreagă sunt în posesia a peste cinci mii de asemenea manuscrise, pline fiecare de un număr considerabil de variante, mai mult sau mai puţin importante. Din fericire aceste manuscrise pot fi reduse la câteva origini comune dându-ne putinţa să constituim aşa-zisele «familii de texte», din care se desprind manuscrisele de căpetenie, de care depind celelalte manuscrise secundare.
          Rolul imediat al oamenilor de ştiinţă este recenzarea variantelor, clasarea, trierea şi explicare originii lor. Experienţa acestei munci a vădit că variantele sunt în marea lor majoritate forme gramaticare diferite, cuvinte scrise în altă oridine, adăugate la text sau lăsate afară. Acestea sunt uşor de explicat. Dar alte variante schimbă uneori, deşi nu în profunzime, înţelesul textului însuşi. În aceste cazuri motivele care au produs deosebirile sunt mai greu de descoperit. Ca atare este greu de ales între două forme diferite, îndeosebi când amândouă aduc o contribuţie reală la înţelesul textului.
          Nici munca de critică externă, de recenzare a variantelor, nici aceea a criticii interne, de analizare a înţelesului textelor în funcţie de diferitele variante, nu sunt încă terminate. Unele ediţii moderne au ajuns în aceste două direcţii la rezultate apreciabile, dar nu definitive. Pentru traducerea de faţă noi ne-am servit de o asemenea ediţie, aceea a lui Nestle-Aland, bine cunoscută şi apreciată de toţi cei ce se ocupă cu studiile biblice.

* Anul unu ar trebui să cadă o dată cu naşterea lui Isus Hristos. În realitate această naşterea trebuie pusă cu cinci ani în urma anului unu. Irod cel Mare a murit patru ani înainte de anul unu al calculului actual. Greşeala de calcul a fost făcută de călugarul Dionisie cel Mic în anul 525.