PASCAL: EVANGHELII

          «Evanghelia», după cuvântul grecesc «evanghelion», înseamnă «Vestea cea Bună». Această Veste Bună adusă lumii de Isus Hristos este mântuirea omenirii.
          Cele patru scrieri care poartă acest nume sunt chemate astfel deoarece fiecare dintre ele cuprinde această Veste Bună în povestirea activităţii lui Isus Hristos, a faptelor şi învăţăturii, a patimii, morţii şi învierii lui.
          Primită şi transmisă prin viu grai, Vestea cea Bună este nu este deci la început o carte * ci o propovăduire de învăţături, povestiri, gestuir şi ceremonii, care evocau viaţa şi înfăptuirea lui Isus Hristos ca suport şi punct de plecare a unei vieţi religioase noi, a unei atitudini noi faţă de Dumnezeu.
          Repetiţia povestirilor a fixat în memoria povestitorilor şi a ascultătorilor forma, mai mult sau mai puţin definitivă a evenimentelor şi a conţinutului învăţăturilor lui Isus. Astfel ia naştere tradiţia orală. În lipsa textelor scrise la început au existat mai multe astfel de tradiţii orale. Formarea lor a fost desigur favorizată şi de împrejurările diferite ale predicării, liturghiei, instrucţiei religioase a convertiţilor.
          Pe baza acestor tradiţii orale au luat apoi fiinţă cele dintâi încercări de texte scrise **, dar fără un plan unitar, căci pentru moment grija principală era păstrarea tradiţiei primite. Aceste texte erau formule de mărturisire a credinţei, scurte rezumate ale cuvintelor de căpetenia ale lui Isus şi îndeosebi povestirea patimii sale.
          Citirea atentă a Evangheliilor arată că tradiţiile orale erau alcătuite din povestiri grupate în jurul unui cuvânt sau a unei acţiuni a lui Isus. Aceste povestiri au fost la început independente unele de altele. Încă înainte de punerea lor în scris, forma ce au primit-o a fost fără îndoială influenţată de credinţa comunităţii creştine în mijlocul căreia au luat fiinţă. Credinţa acestor comunităţi le imprima sensul lor profund, fără să le modifice însă conţinutul.
          Suma celor dintâi texte scrise constituie primele documente ce au stat la baza lucrărilor sistemateice de mai târziu, a Evangheliilor propriu-zise. Faptul că documentele primitive nu erau legate între ele printr-o idee directoare, nici unite într-un sistem teologic determinat, se poate observa din structura Evangheliilor ce au ajuns până la noi. Această lipsă de sistematizare iniţială ne-a permis să avem patru forme ale aceleiaşi Evanghelii, fiecare cu bogăţia ei proprie, orientarea ei teologică specifică, dar îndreptate în perfectă armonie spre centrul lor unic, Isus Hristos.
          Autorii Evangheliilor au grupat materialul disponibi în jurul uneia sau mai multor idei centrale, care asigurau coeziunea şi unitatea întregului. De aceea ordinea unor texte diferă de la un autor la altul în funcţie de utilitatea lor în compoziţia fiecăruia.
          Viaţa religioasă, liturghia celor dintâi comunităţi, a influenţat, la fel ca în tradiţia orală, aspectul unor pasaje din Evanghelii.

          Scopul Evangheliilor este unul şi acelaşi la cei patru autori: Credinţa în Isus Hristos, în învăţătura adusă de el, şi trăirea potrivit acestei credinţe.
          Acest scop explică în oarecare măsură forma specifică a Evangheliilor. Evangheliile nu sunt scrise ca opere literare, în vederea unei valori artistice. Desigur, ca gen literar le putem aşeza pintre scrierile istorice; dar autorii lor nu au fost direct preocupaţi de istorie. În acest sens Evangheliile nu reprezintă o biografie a lui Isus Hristos, în accepţia modernă a cuvântului. Aspectul biografic în descrierea persoanei lui rămâne cu mult în urma interesului religios. Nici unul din evanghelişti nu ne dă un portret al lui, iar cea mai mare parte a vieţii lui rămnâne în umbră.
          Istoria lui Isus scapă cu totul rigorismului ştiinţific şi în acelaşi timp se ridică deasupra lui. Evenimentele povestite sunt de multe ori înşiruite unele după altele fără să se ţină seama de ordinea cronologică. Marcu, cel mai vechi dintre evanghelişti, este un exemplu cunoscut în acastă privinţă. Unitatea se face nu printr-o succesiune a evenimentelor în timp, ci în jurul unei teme centrale, care este deosebită de la un evanghelist la altul.
          Interesul topografic, de situare în spaţiu a faptelor şi spuselor relatate, este foarte mic.
          Personalităţile de seamă: Fariseii, Saduceii, cărturarii, Pilat, marele preot, dispar îndărătul rolului ce l-au jucat în viaţa lui Isus. Trăsăturile sub care ne sunt înfăţişate par să fie schiţate doar în treacăt şi întâmplător. Cele de al doilea rang rămân în general cu totul anonime. Discipolii lui Isus, cu excepţia lui Petru, nu ies deloc în relief ca persoane. De cele mai mule ori sunt numiţi în grup: «Apostolii, discipolii, cei doisprezece».
          Binenţeles, omul de ştiinţă modern ar avea răspuns la toate aceste aspecte ce rămân nedeterminate în viaţa lui Isus şi a contemporanilor săi palestinieni. Ar vrea o lucrare istorică bine închegată şi strânsă într-o logică fără greş, fără semne de întrebare. Trebuie să o spunem fără înconjur că o astfel de istorie privitoare la viaţa, activitatea, personalitatea lui Isus, este cu neputinţă de scris. Este cu neputinţă deoarece singurii care ne-ar fi putut procura datele necesare au fost contemporanii apropiaţi ai lui Isus, iar ei n-au făcut-o. Nu au făcut-o deoarece această cercetare pur ştiinţifică nu prezentaq nici un interes pentru ei. Scopul lor nu era să ne lase o «Viaţa lui Isus», ci o porţiune din învăţătura lui. Perspectiva lor nu este ştiinţifică, ci religioasă.
          Personalitatea lui Isus Hrisos deci nu poate fi înţeleasă decât în lumina operei sale de Mântuitor, care se ridică deasupra istoriei şi, ca atare, depăşeşte categoriile de timp şi spaţiu, situânduse în domeniul absolut al lui Dumnezeu.
          Cu toate acestea însă, figura lui Isus nu este o ficţiune, ci este o figură istorică. Ea este aceiaşi la toţi Evanghelişii sinoptici ***, Matei, Marcu şi Luca. Conştiinţa de sine a lui Isus este neschimbată la toţi autorii, iar persoana lui are acelaşi caracter unitar de aceiaşi măreţie. Ea se prezintă în faţa noastră cu un amestec indestructibil de trăsături umane şi maiestate dumnezeiască, ce este garanţia autenticităţii, devine pentru noi reazemul credinţei şi este dovada de neclintit că această faţă de Om-Dumnezeu nu a fost zugrăvită nici de arta istoricului, nici de închipuire.
          Icoana lui Isus Hristos dată de Evanghelii este prezentarea fidelă a personalităţii lui. Credinţa Bisericii primitive, în sânul căreia a luat formă Evanghelia, nu a denaturat figura istorică autentică. Noi, la rându-ne, îl putem întâlni pe Isus din Nazaret datorită scrierilor inspirate care în acelaşi timp răspund întrebărilor tăinuite ale inimii omului şi îi întreabă conştiinţa, potolind astfel setea lui de cunoaştere privitor la înţelesul vieţii şi nutrindu-i credinţa.
          Sinceritatea autorilor Evanghelilor ese în relief la fiecare pagină ce ne-au lăsat-o. Grija lor de nepărtinire ne pare chiar exagerată uneori. Nici idei preconcepute, nici păreri politice, nici interese personale nu umbresc câtuşi de puţin judecata lor limpede şi senină. Cu toată dragostea profundă ce o aveau pentru Învăţătorul lor, povestirea minunilor lui nu provoacă în relatarea faptelor nici entuziasm, nici mirare din partea lor. Patima şi moartea lui Isus sunt povestite cu o răceală de cronicar fără un cuvânt de compătimire pentru el, sau de indignare împotriva călăilor. Nu este o atitudine de indifereaţă, ci de obiectivitate în înregistrarea celor văzute, auzite şi constatate.
          În concluzie, putem spune încă o dată că cele patru Evanghelii nu sunt decât o singură Evanghelie sub patru înfăţişări. Cititorul atent, dispus să întrevadă adevărul şi cu inima deschisă pentru a-l primi, va descoperi în Evanghelii mai mult decât aşteaptă, iar varietatea lor de forme nu va întâlni un motiv de îndoială, ci va preţui unitatea lăuntrică şi spirituală a celor patru căi ce toate duc la Isus Hristos.

* Abia Sf. Iustin foloseşte numele de Evanghelie, pe la anul 150
** Motivarea acestora a fost expusă la începutul introducerii noastre
*** De la cuvântul grecesc "sinopsis" = privire generală. Sunt numiţi astfel M, Mc şi L, deoarece textele lor, puse pe trei coloane paralele, ne arată în linii mari aceeaşi ordine în înşiruirea evenimentelor privitoare la Isus, a cuvintelor şi a faptelor lui.