Start :: Scriptura :: Anexe
PASCAL: APOCALIPSUL
Cuvântul «Apocalips» (gr. apocalipsis) înseamnă dezvăluire, revelație, destăinuire.
Opera cu acest nume este unică în întreaga scriptură. Deși autorul ei ne-o prezintă ca o scriere profetică (1,3; 22,7.10), ea depășește cadrul profețiilor propriuzise și se deosebește de ele prin conținutul și forma ei, prin perspectiva și înțelesul subiectelor tratate.
Pentru a putea înțelege în oarecare măsură forma nouă a acestei scrieri este necesar să aruncăm o privire rapidă asupra literaturii profetice și apocaliptice din trecut.
Profeții Vechiului TYestament erau la început predicatori. În anumite împrejurări religioase, politice, sociale, ei se făceau interpreții voinței lui Dumnezeu, a păstrării credinței, îndemnau poporul sau șefii lui la pocăință, amenințau cu mânia sau pedeapsa lui Dumnzeu.
Mai târziu cuvântul viu al predicii este înlocuit cu mesajul scris. Conținutul se modifică și el. La unii profeți mesajul profetic este întrețesut cu elemente noi: sfârșitul lumii, împărăția viitoare a lui Dumnezeu. În ultima fază aceste elemente vor înlocui cu totul forma de expresie profetică din trecut.
Literatura apocaliptică propriuzisă nu a fost admisă printre scrierile sfinte ale Iudeilor. Acest nume i-a fost dat dealtfel prin comparație cu conținutul și numele scriereii lui Ioan.
Scrierile apocaliptice iudasice se ocupă cu sfârșitul lumii și al istoriei omenirii și cu începutul erei de mântuire. Scopul lor este dezvăluitrea planurilor lui Dumnezeu cu privire la om. Pe baza unei interpretări a istoriei trecute a poporului Iudeu, autorii vor să garanteze exactitatea prezicerilor privitoare la viitor.
Evenimenterle dinaintea sfârșitului lumii sunt în general zugrăvite în culori înfiorătpare. Bineînțeles, îndemnurile și învățăturile cu caracter religios ocupoă un loc de frunte.
Deosebirea între aceste scrieri și profeți este nu numai pe tărâmul conținutului, ci și în forma expresiei. În general profeții dețin dezvăluirile lor și misiunea ce le este încredințată pe baza unei chemări interioare care le-a fost adresată lor personal și printr-o inspirație lăuntrică, pe c4nd scriitorilor apocaliptici tainele dumnezeești le sunt descoperite în viziuni, fie în stare de extez, fie în visuri. Autorii apocaliptici nu prezintă viziunile privitoare la viitor într-o desfășurare de evenimente istorice, ci în imagini și alegori. Astfel, persoane omenești pot fi înlocuite prin animale, fapte istorice prin fenomene ale naturii.
Prin forma lui, Apocalipsul lui Ioan se aseamănă cu scrierile apocaliptice iudaice: serii de viziuni cu înțeles simboli și alegoric, stări de extaz ale autorului, în vederea evenimentelor de la sfârșitul lumii cu domnua antihriștilor, pedepsirea puterilor potrivnice lui Dumnezeu, venirea glorioasă a lui Hristos, judecata lumii, fericirea celor aleși.
Scopul urmărit de Ioan este religios: întărirea fidelității față de Dumnezeu și Hristos, statornicia și răbdarea în așteptarea prigoanei ce amenință Biserica.
Îndemnurile adresate celor șapte Biserici din Asia au caracteristica deosebită că sunt concrete, precise și directe, fără a se pierde în generalități, cum este cazul în celelalte scrieri apocaliptice.
Din tot cuprinsul Apocalipsului Ioan iese în relief ca un adevărat profet. Viziunile lui sunt recunoscute de toți comentatorii din toate timpurile ca autentice și nu ca niște născociri ale închipuirii.
Scrierea începe, ca la o mare parte din profeți, printr-o vedenie în care i se adresează chemarea la opera ce-l așteaptă: Hristos îi dă însărcinarea să le scrie celor șapte Biserici din Asia. În aceste scrisori Ioan ni se descoperă ca unul ce pătrunde în adâncul inimii omenești cu privirea caracteristică a profeților de altădată. Severitatea tonului folosit în aceste scrisori, precum și siguranța judecății pronunțate împotriva unora dintre comunități nu se pot sprijini decât pe împuternicirea primită de la Dumnezeu.
Apocalipsul lui Ioan poartă de la un capăt la altul pecetea unei scrieri creștine. Ni-l vestește pe Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, așezat de-a dreapta tronului lui Dumnezeu și care va veni ca judecător la sfârșitul lumii. Mesia cel anunțat de Ioan este în același timp om și ființă dumnezeească. El este Întâiul și Ultimul, Începutul și Sfârșitul, Alfa și Omega, Regele regilor și Domnul Domnilor, veșnicul Viu, Atotștiutor. Este stăpânul ceresc al celor credincioși, iar la sfârșitul vremurilor va apărea ca judecător și Domn al lumii.
Autorul Apocalipsului ni se prezintă ca fiind Ioan (1,1.4.9; 22,8), frate al celor cărora le scrie. Nicăieri nu spune că este apostol, ci profet (1,1-3; 22,6). Tradiția din vechime a Bisericii a recunoscut în el pe apostolul Ioan, fiul lui Zebedeu și frate cu Iacob (Mc 1,19). Iustin (100-164), Irineu (135-200), Clement din Alexandria (160-215), Hipolit din Roma (150-215), Origen (185-254), sunt unanimi în această privință. DAr Diodor din Alexandria (+ în 264) susține că autorul nu poate fi identic cu acela care a scris a patra evanghelie și 1I, deoarece atât stilul cât și cuprinsul Apocalipsului sunt deosebite.
Din scrierea însăși rezultă că autorul ei este o personalitate de frunte, binecunoscută în Biserica din Asia Mică, altfel s-ar fi prezentat într-o formă mai precisă cititorilor săi. Din scrisorile ce le adresează Bisericilor, reiese deasemenea că situația lor religioasă este binecunoscută, iar severitatea cu care intervine pentru a le aduce la întoarcere dă de înțeles că în fața acestor Biserici avea o autoritate de netăgăduit și un prestigiu unic. Aceste elemente pot pleda cu oarecare tărie în favoarea apostolului Ioan, dar nu sunt decisive.
Împotriva tradiției se pot aduce tot atâtea alte argumente. În Biserica primitivă și în însuși cuprinsul Apocalipsului cobstatăm că misiunea de apostol este deosebită de aceea de profet (1C 12,28; E 4,11; A 18,20). În Apocalips Ioan vorbește despre apostoli la persoana a treia (21,14), pe când pe sine se pune în rândul profeților (22,9).
Deosebirile mari de limbă și stil între Apocalips și a patra Evanghelie sunt de neexplicat, dacă le atribuim aceluiași autor. Înb comparație cu Apocalipsul, limba Evangheliei este corectă, deși, ici și colo se simte că autorul gândește în limba aramaică.
Dar dificultatea principală este diferența de conținut. Cu toate că întâlnim unele idei comune ambelor scrieri: miel, apă vie, viață, poruncă; în Apocalips lipsesc multe noțiuni fundamentale ale teologiei lui Ioan: lumină, întuneric, adevăr, har, iertarea păcatelor, dragostea lui Dumnezeu față de oameni, dragostea frățească.
Irineu pune apariția Apocalipsului la sfârșitul domniei împăratului Domițian (81-96), ceea ce ar însemna prin anul 94-95. Această datare este întărită de unele elemente din însuși cuprinsul scrierii. Scrisorile adresate celor șapte Biserici principale din Asia Mică presupun că creștinismul este foarte răspândit în aceste ținuturi. Bisericile trec printr-o criză care dă de înțeles că fervoarea lor de la început s-a răcit cu timpul. Deci între întemeierea lor și momentul acestei scrisori s-a scurs o lungă durată de vreme. În sfârșit, autoritatea și notorietatea lui Ioan nu au putut atinge prestigiul de care se bucură decât după o îndelungă muncă și prezență misionară a apostolului în Asia Mică. Martirii de care este vorba în 6,9-11 sunt, după toate probabilitățile, cei din prigoana lui Nero, între anii 64-68, și par să aștepte de multă vreme răzbunarea sângelui lor.
Apocalipsul fac dezvăluiri asupra soartei creștinilor în decursul istoriei lumii și asupra venirii Împărăției lui Dumnezu. Mijloacele de expresie nu sunt cele folosite în vorbirea curentă, ci forme, imagini și evenimente cu înțeles simbolic pe care autorul le vede în stare în stare de extaz. Toate acestea au nevoie de expricații în ele însele și de orientarea lor în cursul viitor al istoriei. Altfel nu putem înțelege la ce se referă viziunile profetice avute de Ioan.
Criticii din timpul nostru au în vedere o întreită perspectivă, care din direcții diferite aruncă asupra Apocalipsului trei mănunchiuri de lumină spre a lămuri pe cât se poate problemele atât de grele ale scrierii.
Apocalipsul nu este o schiță a istoriei Bisericii sau a lumii, ci tratează despre sfârșitul istoriei, despre toaste etapele acestui sfârșit, despre orânduirea nouă a lumii și Împărăția veșnică a lui Dumnezeu. În această perspectivă Apocalipsul ne înfățișează suferințele, năpăstuirile, judecățile ce vor veni asupra Bisericii și asupra celor necredincioși.
Dar această interpretare numai în lumina sfârșitului lumii despoaie Apocalipsul de legătura cu lumea contemporană lui. Apocalipsul a avut desigur ca scop imediat întărirea și încurajarea creștinilor din vremea lui Ioan în lupta lor pentru credință, cu atât mai mult cu cât creștinismul primitiv aștepta pe curând sfârșitul lumii. De aceea evenimentele anunțate de Apocalips sunt «pe curând» (1,1). Faptele istorice, situația politică și religioasă la care face aluzie Apocalipsul se pot înțelege foarte bine în timpul autorului: imperiul Roman și Roma însăși (13,1). Cu alte cuvinte autorul nu vede sfârșitul lumii într-un viitor îndepărtat, ci în anumite evenimente și situații ale lumii, deslușește semnele premergătoare ale unui termen final.
Aceste două perspective se completează una pe cealaltă. Prima Fiară, de exemplu, este imperiul Roman, a doua, cultul dumnezeesc al împăratului sau idolatria în general, Babilonul este Roma, dușmanul de moarte al Bisericii creștine; dar autorul vede dincolo de aceste întruchipări lupta pe viață și pe moarte între puterile cerești și hoardele infernale, lupta între Cer și Iad, între Dumnezeu și «Stăpânul» acestei lumi.
Ca întregire a acestor două orientări, nu trebuie trecut sub tăcere faptul că în viziunile Apocalipsului multe imagini, forme și figuri, care se perindă rând pe rând dinaintea auitorului în extaz, provin din fragmentele apocaliptice ale Vechiului Testament, din mitologia răsăriteană sau greacă. Dar acesată origine a imaginilor nu anulează întru nimic înțelesul dat de Ioan formelor împrumutate și expresiilor luate de la înaintașii lui.
