PASCAL: EPISTOLA A DOUA A LUI PETRU

          Autorul scrisorii se prezintă ca «Simeon Petru, servitor şi apostol a lui Isus Hristos» (1,1), martor la schimbarea la faţă a lui Isus (1,17u). Paul este «fratele» lui (3,15); aceasta este a doua scrisoare pe care o trimite cititorilor săi (3,1).
          Împotriva acestei identităţi a autorului se ridică o serie de dificultăţi. Origen (185-254) citează cel dintâi scrisoarea dar nu o consideră ca făcând parte din scrierile Noului Testament. Eusebiu din Cezarea (265-340) de asemenea. Ieronim (345-420) ne spune că a fost contestată de cei mai mulţi comentatori dinaintea şi din timpul lui «din cauza deosebirii de stil» între ea şi 1P.
          În vremurile noastre părerile sunt împărţite. Motivele aduse împotriva lui Petru ca autor al acestei scrieri sunt de altă natură. Nu mai este vorba de o simplă diferenţă de stil.
          Este vădit că 2P depinde de scrisoarea lui Iuda. Din cele 25 de versete ale lui Iuda, 19 se află sub o formă sau alta în 2P. Amândouă scrisorile atrag atenţia asupra primejdiei învăţătorilor falşi şi a celor care la sfârşitul timpurilor îşi vor bate joc de aşteptarea venirii lui Isus Hristos (2P 2,1-18; Iu 4,19). 2P 2,4-7 este mai prelucrat decât Iu 5-7 prin faptul că pune pedeapsa celor doi duşmani ai lui Dumnezeu potrivit cu ordinea lor în timp. Pe de altă parte 2P 2,10 nu poate fi înţeles fără Iu 8u. Acestea fiind faptele de netăgăduit, cu greu ne putem închipui cum scrisoarea lui Iuda, scrisă după toate probabilităţile în răsărit, a ajuns atât de repede la cunoştinţa lui Petru, care se afla la Roma. Dimpotrivă, această cunoaştere a scrisorii lui iuda se poate înţeleşe dacă 2P a fost scrisă mai târziu.
          2P are deasemenea o înrudire de idei cu 1P. În amândouă scrisoarile marea nădejde a crştinilor este revenirea lui Isus Hristos. Mântuirea dobândită de el trebuie să fie nu numai un motiv de recunoştinţă ci trebuie să dicteze îndatoririle celor care cred (cp. 1P 1,18; 2,21-26 cu 2P 2,1). Cu toate acestea deosebirile între 1P şi 2P sunt mai importante decât asemănările. În 2P nu aflăm preocuparea de căpetenie din 1P:situaţia creştinului într-o lume potrivnică, asupritoare a credinţei. Pe de altă parte 1P nu menţionează primejdia învăţătorilor falşi. Unele idei sunt redate cu termeni sau expresii diferite în cele două scrisori (cp. 1P 1,7.13; 4,13 cu 2P 1,16; 3,4.12). 1P citează deseori Vechiul Testament, pe când 2P nu foloseşte metoda de a-şi sprijini învăţătura pe citate din Scriptură.
          Când autorul ne vorbeşte despre«răposarea părinţilor», adică despre moartea primei generaţii de creştine, nbe putem întreba în ce măsură o astfel de expresie se poate înţelege în preajma anului 60.
          Participare creştinilor la firea dumnezeiască (2P 1,4) se poate înscrie desigur în gândirea greacă şi aceea a lui Paul, nu pare însă probabilă în concepţia religioasă a unui Iudeu palestinian pătruns de ideea unei distanţe infinite între Dumnezeu şi om.

          2P are caţel întărirea nădejdii în bunurile făgăduite la venirea lui Isus Hristos. Purtarea credincioşilor trebuie aşadar să fie în conformitate cu ceea ce Dumnezeu a făcut pentru ei (1,3-21).
          A doua parte a scrisorii, o acuzaţie şi în acelaşi timp o prevenire împotriva învăţătorilor falşi, pune în lumină judecata care va avea loc de «Ziua Domnului» (2,1-3,13).
          Un îndemn la veghere încheie scrisoarea.

          Destinatarii scrisorii sunt creştinii în general (1,1), dar doarece autorul ne spune că şi Paul le-a scris (3,15u), ne putem întreba cărei părţi a creştinătăţii de atunci îi era îndeosebi adresată scrisoarea. Comunităţilor din Grecia, din Macedonia, din Asia Mică? Cu neputinţă de răspuns. Din 2P aflăm doar că autorul cunoaşte personal destinatarii, dar acest amănunt nu ne lămureşte într-u nimic pentru a-i putea determina.

          A doua scrisoare a lui Petru este un răspuns la întrebarea acelora cere aşteptau pe curând venirea lui Isus Hristos şi sfârşitul timpurilor. Scrisoarea ne artată că în această venire nu timpul este important, ci siguranţa evenimentului însuşi, căci la Dumnezeu durata timpului nu contează (3,8). La sfârşitul timpurilor va avea loc apariţia unei lumi noi, tot astfel cum potopul a fost o reîncepere a lumii prin curăţirea pământului de păcat. Până atunci Dumnezeu le dă celor păcătoşi un timp de răgaz, ca să se întoarcă şi să facă pocăinţă (3,10-15).