Duminica, 22 septembrie 2011  
S Foca, ep, m (+ sec II)  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SCRIPTURA
Start :: Scriptura :: Anexe

          PASCAL: EPISTOLA A DOUA CĂTRE CORINTENI

          A doua scrisoare către Corinteni constituie exemplul cel mai caracteristic al stilului lui Paul. Tonul pasionat exprimă cu o vioiciune unică argumentele în stare să-i apere împotriva detractorilor apostolatul, orientat în întregime spre Hristos.
          Varietatea sentimentelor, tristețea și bucuria, tema și nădejdea, gingășia și revolta, indignarea și dragostea nu sunt efecte de elocință, ci vibrează sub impulsul unei singure idei: menținerea unității și întemeierea în profunzime a Bisericii din Corint.

          Împrejurările care provoacă redactarea acestei scrisori pot fi rezumate astfel: în timpul șederii lui la Efes, Paul are vești despre neorânduielile ce se petrec în Biserica din Corint. Intervenția lui se concretizează printr-o scrisoare care nu a ajuns până la noiu (1C 5,9). Această scrisoare nu pare să fi avut efectul dorit. Ea este urmată de trimiterea lui Timotei (1C 4,17), ca acesta să restabilească ordinea. Între timp sosesc întrebările Corintenilor, la care Paul răspunde în a doua parte a primei scrisori ce o avem.
          Din 2C 8,6.16.23 aflăm că Tit a fost trimis la Corint să pregătească strângerea ajutoarelor pentru săracii din Ierusalim (1C 16,1-4). Situația religioasă a Bisericii nu se îmbunătățise între timp. În urma acestei constatări Paul pleacă în grabă la Corint, dar nu rămâne decât scurtă vreme, căci întâlnirea a fost rece. La întoarcerea la Efes scrie «cu lacrimi» (2C 2,3u) o scrisoare aspră, care, ca și prima s-a pierdut, urmează trimiterea lui Tit la Corint, ca mijlocitor al împăcării între Paul și credincioșii îndărătnici. La reîntoarcerea acestuia Paul are de gând să meargă din noi la Corint, dar e nevoit să plece din Efes la Troas, iar de acolo în Macedonia (F 16,8-11). Tit sosește cu vești bune (2C 7,13-16) dar călătoria lui Paul este amânată. Această schimbare de program provoacă reproșuri din partea Corintenilor. Răspunsul lui Paul constituie a doua scrisoare către Corinteni ajunsă până la noi.
          Această scrisoare a fost scrisă probabil la Filipi, la sfârșitul anului 56.
          Tit pleacă din nou la Corint. Paul va veni și el în curând. În timpul acestei șederi va scrie scrisoarea către Romani.

          Înainte de toate Paul răspunde învinuirilor de nestatornicie în planurile lui de călătorie misionară. Amânarea sosirii lui a avut ca scop potolirea neînțelegerilor și liniștireas simțămintelor de asprime de care era stăpnit față de Corinteni (1,11-2,13).
          Dar Împotriva lui Paul se ridicau și alte acuzații, mult mai gravr, privitoare la apostolatul lui: duplicitate în predică, semeție, asprime nemăsurată în conducerea Bisericii din Corint. Aceste jigniri par să vină atât din partea unei persoane nedeterminate (2,5-11), cât și din partea uni grup din comunitatea creștină (cap.10-13).
          Paul este dispus să ierte, dar cu condiția unei profunde schimbări a atitudinii celor care îl învinuiesc pe nedrept.
          Expunerea legăturilor profunde cu Biserica din Corint (2,17-7,16) pune în lumină sinceritatea lui, predica fără falsificarea cuvântului lui Dumnezeu (3,13-4,6) și în același timp scoate în relief noblețea fără seamă a misiunii de predicator al Evangheliei în comparație cu Vechiul Legământ. Litera moartă și neputincioasă a fost înlocuită cu spiritul dătător de viață, sclavia cu libertatea, frica cu încrederea filială în Dumnezeu; ceea ce era trecător a fost depășit de Evanghelia care va dăinui de-a pururi (3,6-16).
          Ceea ce potrivnicii lui socotesc o semeție, nu este decât convingerea că misiunea lui are un caracter sacru, provenit de la Dumnzeu (3,3u), pe care se întemeiază autoritatea de apostol și servitor al Noului Legământ (3,5u). Munca apostolului se bizuie pe Dumnezeu, iar acest fapt apare cu atât mai luminos cu cât omul este mai lipsit de mijloace proprii (4,7). Neputința omenească poate fi imbold la nădejde și încredere în Dumnezeu (4,14-5,10).
          Misiunea de apostol are în vedere împăcarea lumii cu Dumnezeu prin opera de răscumpărare a lui Isus Hristos (5,11-21). Ea cuprinde tot felul de suferințe și încercări, pe care Paul le destăinuie nu din mândrie, ci pentru a-și deschide inima față de Corinteni (6,1-7,4).

          A doua parte a scrisorii (cap. 8-9) expune necesitatea colectei în sprijinul săracilor din Ierusalim, în lumina unității Bisericii și a meritului binefăcătorilor.

          Capitolele 10-13 ne surprind prin schimbarea neașteptată a tonului, care devine aspru și violent.
          Paul face abstracție de Timotei (1,1) și se adresează Corintenilor numai în numele său (10,1). Este vorba de apărarea prestigiului său și a misiunii de apostol împotriva intriganților, a semănătorilor de zâzanie, încrezuți (10,4u), profitori de munca altuia (10,14-16), falși (11,13-15), înfumurați (11,6) și lacomi de câștig (11,20).
          Cine erau aceste persoane împotriva cărora de dezlănțuia cu atâta putere mânia lui Paul? Nici una din probabilitățile care au fost propuse pentru identificarea lor nu este convingătoare. Iudei? Creștini iudaizați? Nimic nu pledează în favoarea acestor ipoteze.
          În 11,21-23 Paul se situează pe aceeași treaptă cu ei. Îi numește chiar «servitori ai lui Hristos». Dar aceasta nu-l împiedică de a le da numele de ocară mai sus menționate. Dezlegarea enigmei poate fi identificarea lor cu unii iudei care credeau posibilă și vroiau să impună conviețuirea integrală a practicilor religioase iudaice cu creștinismul, să constrângă în acest sens păgânii intrați în Biserică (Cp F 21,20-36).

          Scrisoarea a doua către Corinteni este o expunere viguroasă a vieții unei părți din Biserică. Evenimente proprii acestei Biserici, învățătura creștină ce le privește, viața apostolului și prezența activă a lui Dumnezeu, sunt legate într-un tot de nedespărțit și prezintă un interes unitar.
          Rând pe rând sunt menționate, când înrâuririle lui Isus Hristos și ale Spiritului Sfânt asupra sufletului omului mântuit (1,21; 3,18), când ale celor trei persoane ale Dumnezeirii (13,13).
          Expresiile «în Hristos», «cu Hristos», arată prin însăși repetiția lor legătura noastră prezentă și aceea de după moarte cu persoana mântuitorului. În Hristos ni se descoperă însuși Dumnzeu, iar cu el trecem prin moarte la înviere.
          Paul își situează întreaga misiune pe urmele destinului lui Hristos (2,14-17), ca trimis al lui (5,20), ca servitor al uni nou legământ (3,6), în pofida șubrezimii omenești (4,7), căci harul lui Dumnezeu înfrânge și neajunsurile omenești (12,9) și nenumăratele suferințe la care sunt expuși cei aleși de el (11,22-31), dându-le statornicia virtuții în orice încercare (6,4-10).

          A doua scrisoare către Corinteni este scrisoarea apostolului, atât a lui Paul, cât și a celora care au aceeași chemare.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact