PASCAL: EPISTOLA A DOUA CĂTRE CORINTENI

          A doua scrisoare către Corinteni constituie exemplul cel mai caracteristic al stilului lui Paul. Tonul pasionat exprimă cu o vioiciune unică argumentele în stare să-i apere împotriva detractorilor apostolatul, orientat în întregime spre Hristos.
          Varietatea sentimentelor, tristeţea şi bucuria, tema şi nădejdea, gingăşia şi revolta, indignarea şi dragostea nu sunt efecte de elocinţă, ci vibrează sub impulsul unei singure idei: menţinerea unităţii şi întemeierea în profunzime a Bisericii din Corint.

          Împrejurările care provoacă redactarea acestei scrisori pot fi rezumate astfel: în timpul şederii lui la Efes, Paul are veşti despre neorânduielile ce se petrec în Biserica din Corint. Intervenţia lui se concretizează printr-o scrisoare care nu a ajuns până la noiu (1C 5,9). Această scrisoare nu pare să fi avut efectul dorit. Ea este urmată de trimiterea lui Timotei (1C 4,17), ca acesta să restabilească ordinea. Între timp sosesc întrebările Corintenilor, la care Paul răspunde în a doua parte a primei scrisori ce o avem.
          Din 2C 8,6.16.23 aflăm că Tit a fost trimis la Corint să pregătească strângerea ajutoarelor pentru săracii din Ierusalim (1C 16,1-4). Situaţia religioasă a Bisericii nu se îmbunătăţise între timp. În urma acestei constatări Paul pleacă în grabă la Corint, dar nu rămâne decât scurtă vreme, căci întâlnirea a fost rece. La întoarcerea la Efes scrie «cu lacrimi» (2C 2,3u) o scrisoare aspră, care, ca şi prima s-a pierdut, urmează trimiterea lui Tit la Corint, ca mijlocitor al împăcării între Paul şi credincioşii îndărătnici. La reîntoarcerea acestuia Paul are de gând să meargă din noi la Corint, dar e nevoit să plece din Efes la Troas, iar de acolo în Macedonia (F 16,8-11). Tit soseşte cu veşti bune (2C 7,13-16) dar călătoria lui Paul este amânată. Această schimbare de program provoacă reproşuri din partea Corintenilor. Răspunsul lui Paul constituie a doua scrisoare către Corinteni ajunsă până la noi.
          Această scrisoare a fost scrisă probabil la Filipi, la sfârşitul anului 56.
          Tit pleacă din nou la Corint. Paul va veni şi el în curând. În timpul acestei şederi va scrie scrisoarea către Romani.

          Înainte de toate Paul răspunde învinuirilor de nestatornicie în planurile lui de călătorie misionară. Amânarea sosirii lui a avut ca scop potolirea neînţelegerilor şi liniştireas simţămintelor de asprime de care era stăpnit faţă de Corinteni (1,11-2,13).
          Dar Împotriva lui Paul se ridicau şi alte acuzaţii, mult mai gravr, privitoare la apostolatul lui: duplicitate în predică, semeţie, asprime nemăsurată în conducerea Bisericii din Corint. Aceste jigniri par să vină atât din partea unei persoane nedeterminate (2,5-11), cât şi din partea uni grup din comunitatea creştină (cap.10-13).
          Paul este dispus să ierte, dar cu condiţia unei profunde schimbări a atitudinii celor care îl învinuiesc pe nedrept.
          Expunerea legăturilor profunde cu Biserica din Corint (2,17-7,16) pune în lumină sinceritatea lui, predica fără falsificarea cuvântului lui Dumnezeu (3,13-4,6) şi în acelaşi timp scoate în relief nobleţea fără seamă a misiunii de predicator al Evangheliei în comparaţie cu Vechiul Legământ. Litera moartă şi neputincioasă a fost înlocuită cu spiritul dătător de viaţă, sclavia cu libertatea, frica cu încrederea filială în Dumnezeu; ceea ce era trecător a fost depăşit de Evanghelia care va dăinui de-a pururi (3,6-16).
          Ceea ce potrivnicii lui socotesc o semeţie, nu este decât convingerea că misiunea lui are un caracter sacru, provenit de la Dumnzeu (3,3u), pe care se întemeiază autoritatea de apostol şi servitor al Noului Legământ (3,5u). Munca apostolului se bizuie pe Dumnezeu, iar acest fapt apare cu atât mai luminos cu cât omul este mai lipsit de mijloace proprii (4,7). Neputinţa omenească poate fi imbold la nădejde şi încredere în Dumnezeu (4,14-5,10).
          Misiunea de apostol are în vedere împăcarea lumii cu Dumnezeu prin opera de răscumpărare a lui Isus Hristos (5,11-21). Ea cuprinde tot felul de suferinţe şi încercări, pe care Paul le destăinuie nu din mândrie, ci pentru a-şi deschide inima faţă de Corinteni (6,1-7,4).

          A doua parte a scrisorii (cap. 8-9) expune necesitatea colectei în sprijinul săracilor din Ierusalim, în lumina unităţii Bisericii şi a meritului binefăcătorilor.

          Capitolele 10-13 ne surprind prin schimbarea neaşteptată a tonului, care devine aspru şi violent.
          Paul face abstracţie de Timotei (1,1) şi se adresează Corintenilor numai în numele său (10,1). Este vorba de apărarea prestigiului său şi a misiunii de apostol împotriva intriganţilor, a semănătorilor de zâzanie, încrezuţi (10,4u), profitori de munca altuia (10,14-16), falşi (11,13-15), înfumuraţi (11,6) şi lacomi de câştig (11,20).
          Cine erau aceste persoane împotriva cărora de dezlănţuia cu atâta putere mânia lui Paul? Nici una din probabilităţile care au fost propuse pentru identificarea lor nu este convingătoare. Iudei? Creştini iudaizaţi? Nimic nu pledează în favoarea acestor ipoteze.
          În 11,21-23 Paul se situează pe aceeaşi treaptă cu ei. Îi numeşte chiar «servitori ai lui Hristos». Dar aceasta nu-l împiedică de a le da numele de ocară mai sus menţionate. Dezlegarea enigmei poate fi identificarea lor cu unii iudei care credeau posibilă şi vroiau să impună convieţuirea integrală a practicilor religioase iudaice cu creştinismul, să constrângă în acest sens păgânii intraţi în Biserică (Cp F 21,20-36).

          Scrisoarea a doua către Corinteni este o expunere viguroasă a vieţii unei părţi din Biserică. Evenimente proprii acestei Biserici, învăţătura creştină ce le priveşte, viaţa apostolului şi prezenţa activă a lui Dumnezeu, sunt legate într-un tot de nedespărţit şi prezintă un interes unitar.
          Rând pe rând sunt menţionate, când înrâuririle lui Isus Hristos şi ale Spiritului Sfânt asupra sufletului omului mântuit (1,21; 3,18), când ale celor trei persoane ale Dumnezeirii (13,13).
          Expresiile «în Hristos», «cu Hristos», arată prin însăşi repetiţia lor legătura noastră prezentă şi aceea de după moarte cu persoana mântuitorului. În Hristos ni se descoperă însuşi Dumnzeu, iar cu el trecem prin moarte la înviere.
          Paul îşi situează întreaga misiune pe urmele destinului lui Hristos (2,14-17), ca trimis al lui (5,20), ca servitor al uni nou legământ (3,6), în pofida şubrezimii omeneşti (4,7), căci harul lui Dumnezeu înfrânge şi neajunsurile omeneşti (12,9) şi nenumăratele suferinţe la care sunt expuşi cei aleşi de el (11,22-31), dându-le statornicia virtuţii în orice încercare (6,4-10).

          A doua scrisoare către Corinteni este scrisoarea apostolului, atât a lui Paul, cât şi a celora care au aceeaşi chemare.