Duminica, 22 septembrie 2011  
S Foca, ep, m (+ sec II)  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 SCRIPTURA
Start :: Scriptura :: Anexe

          PASCAL: EPISTOLA ÎNTÂIA A LUI PETRU

          Din cuprinsul scrisorii reiese că autoril ei este Petru, discipol al lui Isus Hristos (1,1), martor al suferințelor lui Hristos (5,1).
          Policarp din Smirna (+ după 155) folosește această scriere în scrisoarea sa către Filipeni. Irineu, episcopul Lyonului (+ pe la 200) și Tertulian (+ după 220) o citează de mai multe ori, iar Clement din Alexandria (+ pe la 215) o explică în Biserica de sub conducerea sa.
          Ceea ce ne izbește din capul locului e limba scrisorii. Stilul ei este prea îngrijit și corect din punct de vedere gramatical și sintactic încât să fie producția literară a lui Petru. Ce e drept, am putea presupune că apostolul a făcut apel la colaborarea lui Silvan (5,12), membru mai întâi al comunității din Ierusalim (F 15,22.32), iar mai târziu însoțitor al lui Paul. Astfel s-ar putea explica totodată faptul că în 1P se află multe idei înrudite cu teologia lui Paul. Cu alte cuvinte, Silvan ar fi elaborat nu numai stilul scrisorii, ci și textul însuși, după reminiscențele ce le avea din învățătura lui Paul. În favoarea acestei colaborări pledează și citările din Vechiul Testament, care toate sunt făcute după textul grecesc, nu după cel ebraic.

          Pentru mulți critici din vremea noastră este indubitabil că 1P a fost redactată mult mai târziu. În 1P 2,9u ni se spune că prerogativele pe care le avea odinioară poporul israelit aparțin acum creștinilor. O astfel de poziție față de Israel nu se poate înțelege pe vremea apostolului, ci doa\r mai târziu.
          În plus, scrisoarea scoate în evidență preoția creștinilor (2,5.9), ceea ce cadrează mai degrabă cu vremea redactării apocalipsului (v. A 1,6; 5,10), adică anul 94-95.
          Aceste obiecțiuni aduse de critica modernă împotriva vechii tradiții privitoare la 1P sunt fără îndoială îndreptățite și pot deschide calea unei cercetări mai profunde a textului scrisorii; dar nu sunt în măsură să dovedească, împotriva textului însuși (1,1; 5,1) că autorul ei nu este Petru.
          După cum am văzut în introducerea la scrisoarea lui Iacob, între Ia și 1P sunt multe aspecte comune de netăgăduit. Din acestea putem deduce că 1P urmează după Ia, a cărei influență o resimte în formă și în fond. Critica acestor trăsături comune, oricât de serioasă ar fi, nu poate deocamdată afirma caracterul fictiv al autorului primei scrisori a lui Petru.

          Scrisoarea a fost scrisă probabil la Roma, în anul 64, cu puțin timp înainte de prigoana dezlănțuită de Nero împotriva creștinilor.
          Scopul ei este dat în 5,12: întărirea cititorilor în convingerea că credința creștiună este un har al lui Dumnezeu.
          În viața creștină datoriile față de Dumnzeu vin în primul rând. Creștinul trebuie să trăiască în chip vrednic de Dumnezeu, Tatăl său (1,13-17) și de Isus Hristos, Mântuitorul său (1,18-21); în chip vrednic de cuvântul dătător de viață al lui Dumnezeu (1,22-25).
          Datoriile față de oameni se pot referi la autorități (2,13-17), la obligațiile celor legați de stăpânii lor prin orânduirea sclaviei (2,18-25), la cerințele vieții între soț și soție (3,1-7).
          Credința presupune îndurarea încercărilor (3,13-17), căci suferința, precum o arată pilda lui Isus Hristos, este de mare preț în fața lui Dumnezeu (3,18-22). Gândul la patima Domnului trebuie să îndepărteze omul de păcat și să-l îndrepte spre o viață desăvârșită (4,1-11).
          Prigoana suferită pentru Hristos este o cinste în prezent și în duce la mărire în viața de apoi pe cei ce se lasă conduși de voința lui Dumnezeu (4,12-19).
          Grija de păstor a autorului îi dictează o serie de sfaturi către capii comunităților creștine și toți credincioșii în general (5,1-11).
          Din conținutul scrisorii reiese intenția scriitorului de a uni viața credincioșilor cu aceea a lui Isus Hristos care a devenit temelia comunităților creștine (2,4-8). Astfel pare să se explice prezența repetată a nuțiunii de har (1,10.13; 3,7; 4,10; 5,10.12), în cxare se înscrie întreaga operă de mântuire a lui Isus Hristos: jertfa lui (1,2.19), suferințele lui (2,21-24), birunța lui (3,18-22). Isus Hristos este «nădejdea vie» (1,3) dată celor credincioși prin moarte lui (1,21) prin învierea lui (3,21).




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact