PASCAL: EPISTOLA ÎNTÂIA A LUI PETRU

          Din cuprinsul scrisorii reiese că autoril ei este Petru, discipol al lui Isus Hristos (1,1), martor al suferinţelor lui Hristos (5,1).
          Policarp din Smirna (+ după 155) foloseşte această scriere în scrisoarea sa către Filipeni. Irineu, episcopul Lyonului (+ pe la 200) şi Tertulian (+ după 220) o citează de mai multe ori, iar Clement din Alexandria (+ pe la 215) o explică în Biserica de sub conducerea sa.
          Ceea ce ne izbeşte din capul locului e limba scrisorii. Stilul ei este prea îngrijit şi corect din punct de vedere gramatical şi sintactic încât să fie producţia literară a lui Petru. Ce e drept, am putea presupune că apostolul a făcut apel la colaborarea lui Silvan (5,12), membru mai întâi al comunităţii din Ierusalim (F 15,22.32), iar mai târziu însoţitor al lui Paul. Astfel s-ar putea explica totodată faptul că în 1P se află multe idei înrudite cu teologia lui Paul. Cu alte cuvinte, Silvan ar fi elaborat nu numai stilul scrisorii, ci şi textul însuşi, după reminiscenţele ce le avea din învăţătura lui Paul. În favoarea acestei colaborări pledează şi citările din Vechiul Testament, care toate sunt făcute după textul grecesc, nu după cel ebraic.

          Pentru mulţi critici din vremea noastră este indubitabil că 1P a fost redactată mult mai târziu. În 1P 2,9u ni se spune că prerogativele pe care le avea odinioară poporul israelit aparţin acum creştinilor. O astfel de poziţie faţă de Israel nu se poate înţelege pe vremea apostolului, ci doa\r mai târziu.
          În plus, scrisoarea scoate în evidenţă preoţia creştinilor (2,5.9), ceea ce cadrează mai degrabă cu vremea redactării apocalipsului (v. A 1,6; 5,10), adică anul 94-95.
          Aceste obiecţiuni aduse de critica modernă împotriva vechii tradiţii privitoare la 1P sunt fără îndoială îndreptăţite şi pot deschide calea unei cercetări mai profunde a textului scrisorii; dar nu sunt în măsură să dovedească, împotriva textului însuşi (1,1; 5,1) că autorul ei nu este Petru.
          După cum am văzut în introducerea la scrisoarea lui Iacob, între Ia şi 1P sunt multe aspecte comune de netăgăduit. Din acestea putem deduce că 1P urmează după Ia, a cărei influenţă o resimte în formă şi în fond. Critica acestor trăsături comune, oricât de serioasă ar fi, nu poate deocamdată afirma caracterul fictiv al autorului primei scrisori a lui Petru.

          Scrisoarea a fost scrisă probabil la Roma, în anul 64, cu puţin timp înainte de prigoana dezlănţuită de Nero împotriva creştinilor.
          Scopul ei este dat în 5,12: întărirea cititorilor în convingerea că credinţa creştiună este un har al lui Dumnezeu.
          În viaţa creştină datoriile faţă de Dumnzeu vin în primul rând. Creştinul trebuie să trăiască în chip vrednic de Dumnezeu, Tatăl său (1,13-17) şi de Isus Hristos, Mântuitorul său (1,18-21); în chip vrednic de cuvântul dătător de viaţă al lui Dumnezeu (1,22-25).
          Datoriile faţă de oameni se pot referi la autorităţi (2,13-17), la obligaţiile celor legaţi de stăpânii lor prin orânduirea sclaviei (2,18-25), la cerinţele vieţii între soţ şi soţie (3,1-7).
          Credinţa presupune îndurarea încercărilor (3,13-17), căci suferinţa, precum o arată pilda lui Isus Hristos, este de mare preţ în faţa lui Dumnezeu (3,18-22). Gândul la patima Domnului trebuie să îndepărteze omul de păcat şi să-l îndrepte spre o viaţă desăvârşită (4,1-11).
          Prigoana suferită pentru Hristos este o cinste în prezent şi în duce la mărire în viaţa de apoi pe cei ce se lasă conduşi de voinţa lui Dumnezeu (4,12-19).
          Grija de păstor a autorului îi dictează o serie de sfaturi către capii comunităţilor creştine şi toţi credincioşii în general (5,1-11).
          Din conţinutul scrisorii reiese intenţia scriitorului de a uni viaţa credincioşilor cu aceea a lui Isus Hristos care a devenit temelia comunităţilor creştine (2,4-8). Astfel pare să se explice prezenţa repetată a nuţiunii de har (1,10.13; 3,7; 4,10; 5,10.12), în cxare se înscrie întreaga operă de mântuire a lui Isus Hristos: jertfa lui (1,2.19), suferinţele lui (2,21-24), birunţa lui (3,18-22). Isus Hristos este «nădejdea vie» (1,3) dată celor credincioşi prin moarte lui (1,21) prin învierea lui (3,21).