Duminică, 14 noiembrie 1993
Dragi ascultători,

Această duminică este a opta după Înălţarea Sfintei Cruci şi prima înainte de Postul Crăciunului. Sfântul Luca ne pune înainte o pildă frumoasă, poate cea mai frumoasă după parabola fiului risipitor, pilda samarineanului milostiv.

La Isus vine un legiuitor şi-l întreabă: "Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?". Mântuitorul îi zise: "Ce citeşti în Scriptură?". El răspunde: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Isus îi spune: "Fă aceasta şi vei fi viu".

Când se vorbeşte în Scriptură despre iubire, însuşi Dumnezeu este iubire. Iubirea nu înseamnă afecţiune, ci înseamnă a face binele. Dacă văd un nenorocit, fără mâini, fără picioare, eu trebuie să-l ajut; atunci înseamnă că îl iubesc. Isus ne spune: "Nu tot cel ce zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui", adică, iubirea nu înseamnă a spune aproapelui: "scumpul meu", "dragul meu", ci a face binele este iubire.

Legiuitorul îl întreabă pe Isus: "Învăţătorule, cine este aproapele meu?". Este o zicală care zice astfel: "Caritatea sau dragostea de aproapele, bine coordonată, începe de la sine." Omul trebuie să se iubească mai întâi pe sine. Aceasta înseamnă să renunţe la plăceri, care sunt oprite de Dumnezeu, la desfrâu, beţii, furt sau alte rele, să facă voia lui Dumnezeu, ca să ajungă în fericirea cerească, la bucuria de a vedea pe Dumnezeu.

Despre aproapele, Isus spune: "Soarele să nu apună peste mânia voastră", adică, dacă te-ai certat cu cineva, nu lăsa să treacă ziua, să apună soarele, fără a te fi împăcat cu persoana respectivă. Apoi continuă: "Dacă mergi la templu să aduci jertfă lui Dumnezeu şi-ţi aminteşti că fratele tău, aproapele tău, are ceva cu tine, lasă darul acolo, mergi mai întâi şi împacă-te cu fratele tău, apoi vino şi adu darul tău". Aceasta înseamnă că Dumnezeu nu primeşte daruri de la cei care au duşmănii între ei.

Pentru a răspunde cine este aproapele, Isus spune o pildă. Un om cobora din Ierusalim la Ierihon. Ierusalimul era pe un podiş, iar oraşul Ierihon era jos, lângă râul Iordan, care este cu 400 de metri sub nivelul Mării Mediterane. În timpul acela, ca şi astăzi, erau tâlhari care-i furau pe drumeţi. De obicei, aceştia erau sclavi fugiţi de la stăpâni, care nu mai suportau regimul stăpânilor, fugeau şi se făceau tâlhari de drumul mare. Drumul de la Ierusalim la Ierihon era în coborâre printre stânci. Acolo stăteau la pândă tâlharii. Pe omul acesta l-au prins, i-au furat tot ce avea, l-au bătut lăsându-l aproape mort. Pe lângă el a trecut un preot din Legea Veche, care ar fi trebuit să-l ajute, dar, nevoind să se complice cu ceea ce prevedea legea în asemenea situaţii, s-a dus mai departe. Apoi a trecut un levit, un fel de diacon la templu, s-a uitat şi el şi a trecut mai departe. Apoi a venit un samarinean; acesta era străin de neamul evreilor, vrăşmaşi pentru teritoriul în care locuiau. Samarineanul s-a dat jos de pe asin, i-a spălat rănile, l-a pus pe asin şi l-a dus la un han, zicând hangiului: "Poartă de grijă de acest om". I-a plătit doi dinari, spunându-i că dacă va cheltui mai mult, îi va plăti când se va întoarce.

Mântuitorul întreabă pe legiuitor: "Care ţi se pare a fi aproapele celui căzut între tâlhari?". Tânărul răspunse: "Cred că cel care a avut milă de el". Isus i-a zis: "Mergi şi fă şi tu la fel".

Aproapele nostru sunt toţi oamenii, chiar duşmanii, pe care trebuie să-i iubim cu toate neplăcerile pe care ni le fac. Astăzi, când sunt blocuri cu mulţi locatari, se întâmplă de multe ori certuri şi neînţelegeri, unii au mult de suferit. Dar, din ce cauză apar aceste neînţelegeri? Din mândrie. Cei mai mulţi sunt încrezuţi, nervoşi cu bătrânii, ei nu se consideră niciodată vinovaţi şi caută motive de ceartă. Mânia este un păcat capital. Să ne ferim de mândrie şi ceartă, să practicăm blândeţea şi caritatea. Cel care face păcatul să recunoască şi să ceară iertare. Dacă nu este vinovat, nu este obligat să ceară iertare.

Erau doi vecini care nu vorbeau. Unul dintre ei era pe moarte şi m-am dus să-l spovedesc. Mi-a spus că nu vorbeşte cu vecinul; am zis că mă duc să-l chem să se împace, şi s-au împăcat. Erau prieteni foarte buni înainte, dar dintr-o ceartă s-au supărat. Acum erau amândoi foarte bucuroşi.

Am spus că sunt foarte multe persoane nervoase. Se ceartă pentru un lucru mic, apoi nu mai vorbesc mult timp. Motivul este infim faţă de greşeala de a nu vorbi cu cineva. Să ne ferim de a judeca şi a ridica tonul când vorbim cu cineva.

Sfântul Francisc de Salles spunea aşa: "Eu am făcut un contract cu limba mea, să nu vorbesc niciodată când sunt nervos". Odată s-a întâlnit cu un tânăr care l-a jignit în public. Sfântul Francisc nu a răspuns nimic. Cineva, care era de faţă, îl întrebă: "De ce nu ai zis nimic?". El a răspuns: "Am făcut contract cu limba mea să nu vorbesc când sunt nervos".

Să încercăm şi noi să facem un contract cu limba noastră, ca atunci când suntem nervoşi să nu răspundem. Dacă ne putem stăpâni, după câteva minute vom vedea cât suntem de liniştiţi; dar, dacă am fi răspuns, poate s-ar fi provocat o ceartă nefolositoare pentru amândoi. Îmi amintesc de un caz pe care l-am citit. La o fabrică lucrau două femei, una era calmă, iar cealaltă nervoasă. De Crăciun au primit fiecare un mic cadou, o pereche de mănuşi. Cea nervoasă le-a aruncat la coşul de gunoi, cea calmă le-a tras pe mâini şi a simţit că era o hârtie într-o mănuşă. Scoţând-o, a constatat că erau 500 de franci, sumă destul de mare. Femeia nervoasă a voit să recupereze mănuşile, dar acestea au fost deja aruncate în foc. Deci, să nu ne grăbim şi să nu tragem concluzii pripite.

Aş vrea să mă adresez dvs., celor care veniţi la biserică, să vă feriţi de enervări, mânie, agitaţie. Să fiţi calmi totdeauna şi să răspundeţi fără supărare, chiar dacă este un caz neplăcut. Atunci, cei din casă şi cunoscuţii vor putea trage concluzii bune prin exemplul pe care, poate, şi-l vor însuşi. Să vă feriţi de a fi pricină de scandal ori seducţie. De exemplu, dacă mănânc într-o zi de vineri carne, cine mă vede se poate scandaliza. Seducţia este atunci când o femeie vrea să atragă privirile prin îmbrăcăminte, prin rochii scurte sau decoltate. Dacă un bărbat o priveşte şi i se nasc gânduri necurate, face un păcat de moarte, iar cine l-a cauzat este la fel de vinovat.

Trebuie să ne ferim de păcate şi de exemple rele, căci noi, care mergem la biserică, trebuie să dăm exemplu bun. Dacă ajungem acasă să nu fim nervoşi, să nu trântim lucrurile chiar dacă nu găsim ordinea şi curăţenia pe care am lăsat-o, ci cu răbdare şi linişte să îndreptăm greşelile altora, gândindu-ne la cuvintele Mântuitorului. "Soarele să nu apună peste mânia voastră!". Amin!