Duminică, 4 aprilie 1993
Dragi credincioşi,

Duminica aceasta, a cincea din Postul Mare, are o Evanghelie pusă special pentru Patimile Domnului şi pentru umilinţă. Mântuitorul se ducea spre Ierusalim şi le-a spus apostolilor: "Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâinile arhiereilor şi cărturarilor şi bătrânilor poporului care îl vor batjocori, îl vor scuipa, apoi îl vor da romanilor şi îl vor răstigni, dar a treia zi va învia". Apostolii erau foarte înfricoşaţi şi temători, pentru că Isus le-a vorbit tot mai des că se apropie timpul când El trebuie să moară pentru noi.

Am văzut o icoană unde Isus primeşte crucea, nu i-o pun cu sila pe umeri, ci El întinde mâna şi o primeşte. Înaintea Tatălui Ceresc, Suferinţele Lui vor fi mântuitoare pentru tot neamul omenesc.

Nici un muritor nu scapă de suferinţă; pentru că noi am fost creaţi de Dumnezeu să moştenim fericirea eternă, iar acolo nu se poate intra dacă sufletul nu este curăţit de orice păcat, ispăşirea se face prin suferinţele pe care ni le trimite Dumnezeu. Toate necazurile - bolile, nedreptăţile, prigoana - sunt pentru purificarea sufletului şi pentru ispăşirea păcatelor. Dar, pentru a fi primite ca ofrandă de Tatăl Ceresc, trebuie să le acceptăm cu răbdare şi umilinţă.

Umilinţa este virtutea prin care noi recunoaştem că nu avem nimic de la noi înşine, ci totul am primit, iar "Dacă am primit, de ce mă fălesc ca şi cum nu aş fi primit?", zice Sfântul Pavel. Această virtute se câştigă printr-o luptă neîncetată, căci natura umană şi diavolul ne dau tot timpul ispite de orgoliu. Sfântul Bonaventura zice că, după ce vă veţi cunoaşte pe voi înşivă temeinic, veţi fi destul de umiliţi, fiindcă veţi constata că sunteţi foarte puţin, iar Sfântul Bernard spune că trebuie să fie de mare preţ umilinţa, când şi trufia se îmbracă în ea, pentru a nu cădea în dispreţ. La prima vedere s-ar putea crede că este o laşitate, o cedare să accepţi dispreţul sau uitarea, dar pentru a le accepta îţi trebuie mult har de la Dumnezeu şi o mare putere de voinţă. Sufletul umil primeşte suferinţele cu răbdare şi încredere în bunătatea lui Dumnezeu, de aceea, să nu ne temem de suferinţă.

În continuare, vreau să vă vorbesc despre eutanasie. În Norvegia şi Olanda a fost publicată o lege pentru eutanasie. Cuvântul eutanasie vine din grecescul tanatos - moarte şi eu - frumos, adică o moarte frumoasă. Eutanasia voluntară este atunci când cineva doreşte să moară pentru a scăpa de suferinţe. Dar, prin aceasta se deschide poarta spre multe crime. Dacă cineva cere moartea pentru a nu fi spre greutatea celor care trebuie să-l îngrijească sau spre greutatea societăţii care îl elimină, atunci este sinucidere.

Se citeşte în istoria Greciei antice că era împărţită în două părţi: o parte se numea Atena şi una Sparta. Perşii ameninţau Sparta, în special în sud, iar spartanii au cerut ajutor de la atenieni. Aceştia erau gata să le dea ajutor şi le-au trimis un mare poet şi orator. Acesta a vorbit spartanilor atât de frumos şi i-a încurajat, încât toţi erau gata să-i înfrunte pe perşi. Dar omul acesta nu avea picioare. La Spartani era o lege: când cineva vine din război, vine sau sub scut, adică în putere, sau pe scut, adică mort, dar să nu vină rănit. În acea vreme, pe copiii infirmi, spartanii îi aruncau de o stâncă şi îi omorau. La ei nu erau oameni infirmi, pentru că îi omorau. Acest om fără picioare vine la ei, dar, când a început să le vorbească şi să-i încurajeze, au prins atâta curaj cât nu l-ar fi putut da o armată întreagă.

De aceea, printre noi avem oameni infirmi din diverse motive şi avem datoria în faţa lui Dumnezeu să-i îngrijim până la moarte. Am cunoscut o femeie ce avea un băiat, care a avut un accident când avea 12 ani. Creierul lui a rămas paralizat, a trebuit să fie îngrijit permanent, timp de 20 de ani, de mama lui; îi da mâncare pe nas printr-un tub, ca să respire i-au pus o canulă în gât. Mama lui a fost o adevărată martiră îngrijind pe acest copil, deşi mai avea şi alţii. Nouă ne trimite Dumnezeu câteodată suferinţe. Nu ştim ce s-ar întâmpla dacă noi n-am avea suferinţe. De exemplu, unul se îmbolnăveşte şi stă mult la pat; de multe ori boala este dată cu un scop pentru cel bolnav, alteori pentru cei care-l îngrijesc.

Odată m-am dus la un bolnav să-l spovedesc şi mi-a spus că are o duşmănie cu cineva. I-am zis: "Pentru că eşti pe patul de moarte, eu mă duc să caut pe acest om să te împaci cu el. Dar care este motivul duşmăniei?". "Pentru că i-am dat un ziar şi nu mi l-a mai dat înapoi". M-am dus, l-am căutat pe omul respectiv şi i-am spus despre ce este vorba. Omul a fost de acord, zicând că este doar un fleac. Dar, când am ajuns la spital, omul nu mai era conştient. Fusese la el medicul, i-a făcut o injecţie şi, din acel moment, el nu a mai fost conştient, nu şi-a putut face spovedania. Este de mare importanţă ca noi să nu admitem eutanasia pentru bolnavi şi bătrâni.

Un preot întâlneşte o femeie care era foarte întristată şi necăjită şi o întreabă ce are. Femeia îi răspunde că merge să se sinucidă pentru că nu mai are ce face, este bolnavă, nimeni nu se mai ocupă de ea, au alungat-o din casă, nu mai are nici o posibilitate, pentru ea este mai bine să moară. Preotul o întrebă: "Dar, dacă vei muri, crezi că-ţi va fi mai bine?". Ea s-a gândit, a înţeles ce crimă mare e sinuciderea şi a acceptat toate suferinţele cu resemnare în voia lui Dumnezeu şi a devenit o sfântă.

Toţi sfinţii au avut suferinţe foarte mari, dar ceea ce le-a dat putere a fost exemplul Mântuitorului care a suferit pe cruce. Orice suferinţe vom avea, să nu ne luăm viaţa. De obicei, când cineva îşi ia viaţa, se crede că a fost nebun. Într-adevăr, nebunii - bolnavii mintali - îşi i-au viaţa, la fel necredincioşii care nu au credinţă în Dumnezeu, ci numai în ceea ce văd aici pe pământ; dacă nu au credinţă în Dumnezeu şi-n porunca Lui, "Să nu ucizi", îşi vor lua viaţa.

Să nu toleraţi în familia dumneavoastră ca cineva să facă avort, pentru că acesta este un păcat foarte mare. Astăzi este exclusă din biserică o femeie care face avort. Dacă este cineva care a făcut zeci de avorturi, sau medici care au făcut mii de avorturi, la aceştia le poţi tot vorbi de Dumnezeu, că nu vor să audă, din cauza crimelor multe care le-au făcut. De obicei, când se fac avorturi, medicul are şi o asistentă; atunci şi aceasta este vinovată, toţi se fac părtaşi de crimă. Însă, dacă le pare rău, preotul le poate da dezlegarea. Cui îi pare rău, nu trebuie să mai facă. Dar dacă va mai face? Înseamnă că nu i-a părut rău, nu a avut propunerea sinceră de a nu mai face.

Iată, ne apropiem de Săptămâna Mare, în care Isus a fost arestat, biciuit, încoronat cu spini şi răstignit. Să încercăm a medita zilnic câte o suferinţă îndurată de Isus pentru noi. Să luăm parte la devoţiunea Calea Crucii care se face în biserică, să aşteptăm cu sufletul pregătit prin spovedanie şi cuminecare Sfânta Înviere a Mântuitorului nostru Isus Cristos. Amin!