Joi, 28 martie 2011  
S Stefan Taumaturgul, c (+ 813). S Ilarion cel Nou...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 PREDICI
Start :: Predici :: IPS Ploscaru

Aniversarea a 44 de ani
de la consacrarea ca Episcop

30 noiembrie 1992
Dragi credincioși,

Înainte de toate, mulțumesc fiecăruia pentru rugăciunile pe care le-ați făcut pentru sufletul meu. Astăzi se împlinesc 44 de ani de când am fost consacrat episcop. Anul trecut, când am fost la Roma în audiență la Sfântul Părinte, am văzut pe masă o hartă și Papa era cu degetul pe Lugoj. Voia să știe în care parte a României este dieceza de unde vin. Eu i-am spus Sfântul Părinte: "Pe mine mă veți ține minte, pentru că sunt cel mai bătrân episcop din lume, nu ca vârstă, ci ca ani de episcopat. Am fost consacrat episcop în 30 noiembrie 1948". Papa s-a mirat foarte mult. În acest an, s-a dus la Roma un preot de la Timișoara. La întâlnirea pe care a avut-o cu Papa, acesta l-a întrebat din ce parte a României este. Preotul a răspuns că este din dieceza de Lugoj. "O, acolo este cel mai bătrân episcop din lume, decanul episcopilor", a zis Papa. Acesta este un semn că și-a amintit ceea ce-i spusesem.

Ieri, încă nu eram decis să facem o sărbătoare; am vrut să nu se știe, așa cum am trecut în fiecare an peste ea. Un preot mi-a spus: "Nu este un număr rotund, dar nu se știe că nu este ultimul an". Atunci am acceptat. Poate că acesta să fie ultimul an pe care-l trăiesc, și rugăciunile dumneavoastră îmi vor fi de folos.

Înainte de a fi numit episcop, au venit la mine trei persoane să mă întrebe dacă primesc. Dar eu am refuzat categoric. După cum ați observat, mie nu-mi plac ceremoniile și îmbrăcămintea arhierească cu zorzoane; nu știu de ce, dar nu le pot suferi. Atunci, în 1948, a primi să fi episcop, însemna să primești a merge în închisoare, să primești moartea. Fiindcă am refuzat de trei ori, a patra oară a venit la mine secretarul Nunțiaturii, acum cardinalul Del Mestri. Acesta a venit la scaunul de spovadă și mi-a spus: "Eu nu vreau să mă spovedesc, sunt secretarul nunțiaturii, Mons. Del Mestri, vreau să vorbim ceva. Eu rămân aici în biserică, fără să mă arăt preoților, și ne întâlnim aici la ora opt. Atunci să veniți, să îngenunchiați înaintea mea, iar eu vă voi urma unde veți merge". Am fost de acord, dar am zis să mă urmeze pe trotuarul opus. Locuiam atunci la domnul Țeapu, lângă cimitir. În casă mi-a spus: "Sfântul Părinte vă roagă să primiți să fiți episcop". Atunci am zis: "Eu știu din morală că rugămintea unui superior pentru un inferior este un ordin dat sub altă formă. Dacă Papa mă roagă, voi accepta, poate nu a găsit pe altcineva pentru această misiune".

Era sâmbătă și în aceeași după amiază am plecat la București la Nunțiatură. Am plecat cu același tren, dar în vagoane separate. Duminică, nunțiul nu a fost acasă. Marțea următoare era sărbătoarea Sfântul Andrei. Îmi amintesc că înainte de Liturghia celebrată în capela nunțiaturii, secretarul Del Mestri a luat orologhionul și a văzut că este Sfântul Andrei. A citit: "Sfântul Andrei, cel dintâi chemat. Interesant că sunteți cel întâi chemat". Din Biserica noastră am fost primul episcop consacrat în clandestinitate și de aceea acum sunt cel mai bătrân episcop din lume.

Când mergeam la București, mă duceam pe strada Bocșei și așteptam trenul care venea de la Timișoara. Mă urcam în tren pe partea opusă gării. Așa că informatorii securității, care stăteau în sala de așteptare, nu m-au văzut niciodată călătorind la București. Când mă întorceam, coboram pe partea opusă, mergeam tot pe calea Bocșei. Făceam ocolul aceasta ca să nu mă vadă securitatea.

După ce am fost arestat, anchetatorul meu se tot chinuia să afle cine mi-a ținut legăturile cu Nunțiatura și cu Roma. O bănuiau pe o profesoară din Lugoj, dar în acea perioadă ea nu a călătorit la București. În sfârșit, m-a întrebat direct: "Dar dumneavoastră, ați fost la București?". Eu nu puteam să neg decât printr-o minciună și nu voiam să spun minciuni, așa că am răspuns: "Da, am fost". Atunci el s-a luminat la față. Anchetatorul era din Lugoj îl chema Hausberger; era maghiar, dar avea nume german, nu era om rău. Când am mers la București la nunțiatură (ambasada Vaticanului), când trebuia să intrăm înăuntru, secretarul mi-a spus să mă culc în mașină, ca milițianul care sta de pază să nu mă vadă. Când am ieșit de acolo, am procedat la fel, așa că nimeni nu m-a văzut și ei nu puteau bănui că am fost la București.

Au urmat timpuri foarte grele. Umblam permanent cu o servietă în care aveam ceea ce era mai necesar pentru închisoare: ciorapi, lenjerie, un pulovăr mai gros. Eram îmbrăcat cu pardesiu sau palton, chiar dacă era cald, pregătit pentru arestare. Însă, când am fost arestat, nu aveam servieta la mine. În ziua aceea am ieșit în curte, era 29 august, era foarte cald și mă gândeam să nu-mi mai i-au pardesiul; totuși, l-am luat. Mergeam la biserica romano-catolică unde făceam adorație o jumătate de oră. Când am ieșit de la biserică, m-a așteptat un securist (atunci securitatea purta uniformă). M-a întrebat dacă sunt Ploscaru, apoi m-a invitat până la domnul maior. "Dar cine-i domnul maior?", am întrebat. "Domnul maior de la securitate". Atunci mi-am dat seama că sunt arestat și am spus cu glas tare: "În numele Preasfintei Inimi a lui Isus și a Inimii Neprihănite a Preacuratei eu mă duc". Acest securist se numea Crețu. A zis: "Toți într-un Dumnezeu credem". Să nu vă imaginați că toți oamenii care păzeau închisorile, sau securiștii erau oameni răi. Pe cei mai mulți îi sileau împrejurările și poate unii erau lași.

Să vă dau numai un exemplu. Eram în închisoarea din Sighet și acolo era bolnav Episcopul Suciu. Unul dintre noi, un călugăr, îi ducea gamela cu ciorbă și milițianul l-a lăsat mult timp. Odată, a venit directorul închisorii să vadă cum se împarte masa. Am văzut că milițianul și-a schimbat atitudinea și a zis: "De ce ai două gamele?". Acesta n-a răspuns. Celălalt a apăsat tonul: "Te-am întrebat!". "Unui coleg bolnav", a răspuns. A intervenit și directorul: "Și aici faceți deosebire". Știa că celălalt era episcop, dar parcă pentru domnie îi ducea mâncarea, nu pentru că era bolnav... Milițianul a zis: "Să vină el să-și ia mâncarea". Episcopul Suciu s-a târât să-și ia mâncarea. Noi toți ne-am revoltat de această atitudine, dar Episcopul Suciu ne-a domolit: "Nu vă necăjiți, Dumnezeu așa zicea: «Lovește pe David»". Făcea aluzie la un fapt din Sfânta Scriptură, când David a ieșit din Ierusalim, fugind din fața lui Abesalom, fiul lui, care voia să se facă rege în locul tatălui său. Atunci, un om cu numele Șemei, a aruncat cu pietre, strigând după el: "Du-te om nemilos". Unul dintre slujitorii lui David întreabă: "Să mă duc să-i tai capul?". David a răspuns: "Nu, poate așa zice Domnul, precum a dat Șemei cu pietre după mine eu l-am răbdat, dar tu ești un om înțelept". Episcopul a adăugat: "Poate mai sunt mulți oameni înțelepți", și, așa bolnav cum era, a râs; dar el a murit în închisoare.

Am fost arestat și apoi am parcurs aproape toate închisorile din țară. Întâi la Lugoj, la Timișoara, apoi la București la Ministerul de Interne, la Jilava, Sighet, iarăși la Timișoara, Jilava, apoi Pitești, Gherla, Dej. Nu știam niciodată unde ne duce, ne spunea numai: "Fă-ți bagajul". Eram de multe ori bătuți, mai ales la anchete, ca să denunțăm pe cineva. Nouă nu ne păsa ce se întâmplă cu noi, dar ne păsa foarte mult să nu spunem un nume, care putea fi un tată de familie sau mamă care avea copii. Era o doamnă din Reghin care îmi purta corespondența cu cardinalul Todea. Doamna aceasta venea la mama ei la Lugoj. Avea vreo șase copii și mă gândeam: "Dacă doamna aceasta ar fi arestată, mi-ar părea foarte rău. Pe mine, chiar dacă m-ar omorî de zece ori, nu mi-ar părea rău". Dar m-a ajutat Dumnezeu că nu a trebuit să pronunț niciodată un nume, totdeauna eram cu mare grijă să nu amestec pe cineva, chiar dacă era singur; mai bine luam asupra mea, ziceam că toate sunt ale mele, toate le-am făcut eu.

După ce am ieșit din închisoare, am crezut că de acum va veni libertatea. Dar nu a fost așa. Toată domnia lui Ceaușescu am suportat urmărirea securității. Când a venit revoluția, am primit dreptul de a celebra din nou în catedrală. Celelalte biserici nu ni s-au redat; chiar dacă ortodocșii stau cu două biserici într-un sat, într-o duminică fac slujbă în una și în altă duminică în alta.

Dar, poate nici nu este foarte grav, pentru că nici noi nu avem preoți, așa că trebuie să mai așteptăm câțiva ani.

Vă mulțumesc încă o dată pentru rugăciunile pe care le-ați făcut, care înaintea lui Dumnezeu valorează mai mult decât aurul, decât argintul, decât florile și mai mult decât orice. Un gând ridicat la Dumnezeu pentru mântuirea sufletului, este cel mai mare dar pe care-l poate primi cineva. Amin!




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact