Aniversarea a 80 de ani de viaţă ai
PSS Ioan Ploscaru, 1911-1991
30 noiembrie 1991
Dragi credincioşi,

Pentru că mai mulţi credincioşi mi-au cerut să spun ceva din viaţa mea, acum când se împlinesc 80 de ani de viaţă, vă voi spune ceva. Poate ar trebui să-mi mărturisesc păcatele înaintea dumneavoastră. Însă, voi arăta lucrurile comune ale vieţii mele.

M-am născut în localitatea Frata, jud. Cluj. Îmi amintesc din copilăria mea două episoade neplăcute. La vârsta de 3 ani aveam doi duşmani de care am scăpat cu greu, un gânsac şi sora mea, mai mare ca mine cu trei ani. Fiind fată, mă dădăcea, mă certa şi mă bătea, vrând să-şi arate superioritatea. Mă batjocorea, scotea limba şi strâmba din nas. "Mamă, iar scoate limba la mine!". Mama o probozea (o certa), dar eu vedeam că nu dă mare atenţie la supărarea mea. Într-o zi, mama torcea lână, iar eu, plictisit, i-am cerut de mâncare. "Ia-ţi pâine şi mănâncă" - mi-a zis mama. Dar eu doream ceva mai bun. Am tăcut, dar după un timp am început iar să scâncesc. Mama a zis surorii mele, care se juca cu păpuşile, să-mi taie puţină pâine. Sora mea, cam ţâfnoasă, mi-a tăiat, dar nu de unde am dorit eu. Deodată, cu mult curaj, am prins-o de păr şi am început să-i dau cu pumnul în cap. Pentru prima dată sora mea a plâns în faţa mea. Buna m-a încurajat: "Vezi că nu se lasă, că-i ficior!". A fost o mare izbândă pentru mine şi am ajuns la egalitate, scăpând de sub dominaţia surorii mele.

A mai rămas duşmanul de temut, gânsacul care domina curtea. Avea pene borze (ondulate); cum mă vedea, îşi întindea gâtul şi, cu ciocul în jos, se repezea la mine. Într-o zi, gânsacul a fugit după mine, m-a bătut cu aripile peste faţă, eu am căzut ameţit şi am rămas în zăpadă până a dat mama de mine. Gânsacul devenise un duşman de temut. Într-o zi m-am dus să adun fragi căzute din frăgari (dud). Deodată apare gânsacul care se îndreptă spre mine plin de cutezanţă. Moşu era alături şi mi-a zis: "Nu te teme, tu eşti mai tare ca el, aci-s eu şi nu te las, prinde-l de gât şi trânteşte-l la pământ". Eu prinsei curaj şi m-am repezit la gânsac, luându-l cu amândouă mâinile de gât; m-am învârtit odată şi l-am trântit de dud. Gânsacul a intrat în panică şi a rupt-o la fugă. Din acea clipă am dominat ograda. V-am spus aceste două întâmplări pentru a destinde atmosfera.

Am făcut liceul şi teologia la Blaj. După ce am terminat, am fost hirotonit preot. La hirotonire, părintele spiritual ne-a spus un lucru important (eram un grup de preoţi celibi): "Când te dăruieşti lui Dumnezeu, trebuie să-l ai numai pe Dumnezeu în toate şi dacă îi ceri ceva lui Dumnezeu, în schimbul acestui dar, Dumnezeu îţi împlineşte cererea fiind încă în viaţă".

Eu i-am cerut lui Dumnezeu un lucru foarte mare, care foarte probabil nici până în ziua de azi nu l-am împlinit şi nu ştiu dacă-l voi împlini vreodată. Am cerut să se împlinească în mine cuvintele Sfântului Pavel: "Eu trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci în mine trăieşte Cristos". Atunci am făcut o promisiune lui Dumnezeu: că nu voi cere niciodată vreo funcţie în Biserică, să cer o anumită parohie ori să mă numească într-un anumit serviciu, ci unde mă vor trimite superiorii, acolo să merg.

După hirotonire, am fost numit profesor de religie la Braşov. Am stat acolo doi ani, apoi am fost trimis la Crăciunel, lângă Odorhei. De acolo la Strasbourg, în Franţa, şi apoi la Paris. În anul 1940, germanii se apropiau de Paris, erau la 5 Km de oraş. România era alături de Franţa, şi mi-am zis că dacă mă prind aici, mă bagă într-un lagăr sau închisoare. De aceea, cu ultimul tren care trecea prin Italia, am venit la Lugoj.

Episcopul Ioan Bălan m-a reţinut la Lugoj, în locul canonicului Neda, care a fost trimis ca profesor la Blaj. Conform votului făcut, am primit să merg acolo unde mă vor trimite superiorii. Episcopul m-a făcut secretar episcopal, apoi canonic. Era un grad înalt, dar atunci era război. Fiindcă primeau salariul de la stat, consilierii nu aveau pământ, cum aveau preoţii din parohii. Cu salariul de la stat, abia aveai de pâine. Atunci, cine putea fi canonic, decât un preot necăsătorit? În felul acesta m-a făcut canonic pe mine şi pe alţi doi preoţi celibi.

Episcopul Bălan era un om foarte bun, dar avea anumite originalităţi. Între altele, când m-a numit canonic, în slujba solemnă ţinută la catedrală, fiind timp de război, cu multe neajunsuri, a început predica astfel: "Când vin apele mari, gunoaiele ies la suprafaţă!". Eu m-am gândit: "Ce bine a spus". Nu de la el a spus lucrul acesta, ci de la Dumnezeu, aşa cum aminteşte Evanghelia Ioan despre condamnarea la moarte a lui Isus, când Caiafa a spus că este mai bine să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul. Eu, în mintea mea, vedeam Timişul umflat după inundaţii, ridicat aproape de pod. Aducea pe apă trunchiuri de copaci dezrădăcinaţi, gunoaie, lemne putrede, animale înecate. Mi-am zis: "Când vin apele mari, gunoaiele ies la suprafaţă, aşa am ieşit şi eu la suprafaţă". Dar eu nu m-am supărat pe Episcopul Bălan, deoarece ştiam că e bun la suflet, n-a spus-o cu gând rău, ci cu haz.

Am început activitatea aici în biserică. Mai întâi am căutat să răspândesc rugăciunea rozarului. Aceasta este o devoţiune în cinstea Maicii Domnului, care e foarte plăcută Maicii Sfinte. Era război şi trupele germane se retrăgeau din Rusia, era clar că pierd războiul. Treceau prin ţara noastră, eu am asigurat credincioşii care se rugau rozarul, că nu li se va întâmpla nimic, fiindcă Maica Sfântă îi va ocroti. România s-a dat de partea aliaţilor şi ţara n-a mai fost bombardată.

După aceea au venit comuniştii, se ştia că vor lupta împotriva Bisericii. La 15 mai 1948, Mitropolitul Bălan de la Sibiu a făcut apel la toţi greco-catolicii să treacă la Biserica Ortodoxă. Nici un credincios sau preot nu a trecut la Biserica Ortodoxă, dar toamna a intrat securitatea în acţiune, cu ameninţări şi arestări. Aici, la catedrală, am organizat adoraţie zi şi noapte la Sfântul Sacrament. Tot timpul erau prezenţi doi preoţi la adoraţie, împreună cu credincioşii, din luna august 1948 până în noaptea de 31 octombrie 1948, când ne-a fost confiscată catedrala.

În noaptea de 31 octombrie, între orele 23-24, au venit în catedrală securitatea şi doi preoţi ortodocşi. În biserică eram mai mulţi preoţi şi credincioşi care făceau adoraţie la Sfântul Sacrament. Eu eram în altar, iar când a venit comisia am fost chemat să ies pentru a vorbi cu ei. Părintele ortodox Jigoria a venit la mine şi l-am întrebat: "Aţi venit să ne luaţi Biserica?". Părintele a răspuns: "Suntem obligaţi". Deci, şi ei erau obligaţi, dar ar fi putut refuza. Eu m-am dus pe podiumul din mijlocul bisericii şi m-am adresat comisiei: "Noi nu predăm biserica, dar nu ne opunem autorităţii". Am luat Sfântul Sacrament din altar şi am ieşit. La ieşire era un preot ortodox, Daicovici; fusese protopop, dar a refuzat să preia biserica. A venit la mine şi a zis: "Eu mi-am dat demisia pentru că nu am voit să vin să preiau biserica, fiindcă n-au trecut credincioşii. Acum m-au luat cu sila de acasă şi m-au adus aici în biserică". În 28 octombrie 1948 a fost arestat Episcopul Bălan, l-au dus la securitate, apoi de acolo, împreună cu canonicii Nicolae Brânzeu şi Iosif Vezoc, au fost transportaţi la Bucureşti.

Eu am rămas liber şi mergeam la biserica catolică, împreună cu mare parte dintre credincioşi. Romano-catolicii erau în număr de vreo 12.000, iar noi greco-catolicii eram 2.500 de credincioşi, însă prezenţa mai mare era a credincioşilor noştri.

Preoţii romano-catolici ne-au rugat să nu facem liturghie în biserică, fiindcă vor închide şi biserica lor. Noi am stat în confesional pentru spovedanii, iar ei au celebrat liturghia. În acest timp, au venit diferite persoane de la Nunţiatura din Bucureşti, pentru a stabili cu Episcopul Bălan cine-l va înlocui, dar episcopul era arestat. Ei veneau la mine cu scrisorile, dar eu i-am refuzat. Aşa a fost Fr. Tarciziu, Pr. Hag; la sfârşit a venit secretarul Nunţiaturii, care a intrat în confesional şi am stabilit o întâlnire unde locuiam. Aici el mi-a spus că Sfântul Părinte mă roagă să primesc această demnitate care nu este decât suferinţă în aceste timpuri. De trei ori mi s-a spus acest lucru, dar eu nu am acceptat: "Însă dacă Papa îmi cere, atunci eu consider că este o poruncă a superiorului, deci mă supun". El mi-a spus că Papa nu porunceşte nimănui, dar mă roagă să primesc. "Ştiu din morală că un cuvânt al unui superior este un ordin şi eu mă supun".

Am plecat la Bucureşti, unde Nunţiul m-a consacrat episcop. Eram singurul episcop greco-catolic în toată ţara. Trebuia să aranjez toate diecezele. În anul următor a fost consacrat Ioan Dragomir de la Baia-Mare şi alţii. După ce au fost arestaţi primii episcopi, au fost arestaţi şi cei din seria a doua, care i-au înlocuit, în total 12, câţi apostoli a avut Cristos. Toţi au acceptat închisoarea şi moartea. Au murit pe rând. Întâi a murit Episcopul Vasile Aftenie de la Bucureşti, apoi Traian Frenţiu de la Oradea, Ioan Suciu de la Blaj, Tit Liviu Chinezu, Alexandru Rusu în 1963 la Gherla. Episcopii Iuliu Hossu şi Ioan Bălan au murit în domiciliu obligatoriu la mănăstirile ortodoxe.

Eu am fost arestat în 29 august 1949. Am fost dus prin diferite închisori. În timpul detenţiei, noi, preoţii greco-catolici, eram consideraţi trădători de patrie. Pe străzi soldaţii strigau: "Stalin şi poporul rus, liberate ne-a adus", sau în marşuri strigau: "O, Moscova, o, patrie". Noi eram trădători de patrie şi trataţi ca atare, căci erau şi alte cântece: "Cei ce sunt în închisori, sunt trădători". De altfel, şi astăzi noi suntem consideraţi trădători de patrie, căci se ivesc tot felul de acuzaţii mincinoase, că noi vrem să dăm Ardealul ungurilor, şi altele.

Dar, noi nu zicem nimic, tăcem şi oferim lui Isus acuzele nedrepte. Eu am făcut aproape 15 ani de închisoare, pe care i-am închinat Mântuitorului nostru Isus Cristos prin Inima Sfintei Fecioare Maria. Chiar azi am primit o telegramă de felicitare din partea Papei de la Roma, în care îmi urează mulţi ani şi sănătate, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani. Desigur, aceasta este o vârstă înaintată. Dintre episcopii greco-catolici, mai trăim doar trei: Mitropolitul Alexandru Todea, Ioan Chertes de la Năsăud, care este bolnav, şi eu.

Este adevărat că diecezele noastre sunt conduse de episcopi care, în parte, au fost consacraţi după 1990. Dar biserica noastră are mare nevoie de preoţi. Pentru a deveni preot, trebuie să treacă 4-5 ani, iar noi suntem abia la începutul activităţii în libertate. O altă mare problemă este lipsa educaţiei tineretului. Au trăit atâţia ani fără religie; puţina rugăciune învăţată de la bunica, nu e de ajuns să formeze vocaţii. Trebuie să ne rugăm pentru chemări la preoţie şi pentru convertirea poporului. Atâţia credincioşi va avea preotul în parohie, câţi va reuşi să convertească. Dumnezeu să dea chemări la preoţie, pentru ca Biserica lui Cristos să trăiască intens viaţa religioasă.

Eu vă mulţumesc pentru participare şi felicitări, dându-vă binecuvântarea arhierească la împlinirea vârstei de 80 de ani. Amin!