Mar?i, 18 iunie 2011  
S Leontiu, m (+ 70)  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 PREDICI
Start :: Predici :: IPS Ploscaru

Aniversarea a 80 de ani de viață ai
PSS Ioan Ploscaru, 1911-1991

30 noiembrie 1991
Dragi credincioși,

Pentru că mai mulți credincioși mi-au cerut să spun ceva din viața mea, acum când se împlinesc 80 de ani de viață, vă voi spune ceva. Poate ar trebui să-mi mărturisesc păcatele înaintea dumneavoastră. Însă, voi arăta lucrurile comune ale vieții mele.

M-am născut în localitatea Frata, jud. Cluj. Îmi amintesc din copilăria mea două episoade neplăcute. La vârsta de 3 ani aveam doi dușmani de care am scăpat cu greu, un gânsac și sora mea, mai mare ca mine cu trei ani. Fiind fată, mă dădăcea, mă certa și mă bătea, vrând să-și arate superioritatea. Mă batjocorea, scotea limba și strâmba din nas. "Mamă, iar scoate limba la mine!". Mama o probozea (o certa), dar eu vedeam că nu dă mare atenție la supărarea mea. Într-o zi, mama torcea lână, iar eu, plictisit, i-am cerut de mâncare. "Ia-ți pâine și mănâncă" - mi-a zis mama. Dar eu doream ceva mai bun. Am tăcut, dar după un timp am început iar să scâncesc. Mama a zis surorii mele, care se juca cu păpușile, să-mi taie puțină pâine. Sora mea, cam țâfnoasă, mi-a tăiat, dar nu de unde am dorit eu. Deodată, cu mult curaj, am prins-o de păr și am început să-i dau cu pumnul în cap. Pentru prima dată sora mea a plâns în fața mea. Buna m-a încurajat: "Vezi că nu se lasă, că-i ficior!". A fost o mare izbândă pentru mine și am ajuns la egalitate, scăpând de sub dominația surorii mele.

A mai rămas dușmanul de temut, gânsacul care domina curtea. Avea pene borze (ondulate); cum mă vedea, își întindea gâtul și, cu ciocul în jos, se repezea la mine. Într-o zi, gânsacul a fugit după mine, m-a bătut cu aripile peste față, eu am căzut amețit și am rămas în zăpadă până a dat mama de mine. Gânsacul devenise un dușman de temut. Într-o zi m-am dus să adun fragi căzute din frăgari (dud). Deodată apare gânsacul care se îndreptă spre mine plin de cutezanță. Moșu era alături și mi-a zis: "Nu te teme, tu ești mai tare ca el, aci-s eu și nu te las, prinde-l de gât și trântește-l la pământ". Eu prinsei curaj și m-am repezit la gânsac, luându-l cu amândouă mâinile de gât; m-am învârtit odată și l-am trântit de dud. Gânsacul a intrat în panică și a rupt-o la fugă. Din acea clipă am dominat ograda. V-am spus aceste două întâmplări pentru a destinde atmosfera.

Am făcut liceul și teologia la Blaj. După ce am terminat, am fost hirotonit preot. La hirotonire, părintele spiritual ne-a spus un lucru important (eram un grup de preoți celibi): "Când te dăruiești lui Dumnezeu, trebuie să-l ai numai pe Dumnezeu în toate și dacă îi ceri ceva lui Dumnezeu, în schimbul acestui dar, Dumnezeu îți împlinește cererea fiind încă în viață".

Eu i-am cerut lui Dumnezeu un lucru foarte mare, care foarte probabil nici până în ziua de azi nu l-am împlinit și nu știu dacă-l voi împlini vreodată. Am cerut să se împlinească în mine cuvintele Sfântului Pavel: "Eu trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci în mine trăiește Cristos". Atunci am făcut o promisiune lui Dumnezeu: că nu voi cere niciodată vreo funcție în Biserică, să cer o anumită parohie ori să mă numească într-un anumit serviciu, ci unde mă vor trimite superiorii, acolo să merg.

După hirotonire, am fost numit profesor de religie la Brașov. Am stat acolo doi ani, apoi am fost trimis la Crăciunel, lângă Odorhei. De acolo la Strasbourg, în Franța, și apoi la Paris. În anul 1940, germanii se apropiau de Paris, erau la 5 Km de oraș. România era alături de Franța, și mi-am zis că dacă mă prind aici, mă bagă într-un lagăr sau închisoare. De aceea, cu ultimul tren care trecea prin Italia, am venit la Lugoj.

Episcopul Ioan Bălan m-a reținut la Lugoj, în locul canonicului Neda, care a fost trimis ca profesor la Blaj. Conform votului făcut, am primit să merg acolo unde mă vor trimite superiorii. Episcopul m-a făcut secretar episcopal, apoi canonic. Era un grad înalt, dar atunci era război. Fiindcă primeau salariul de la stat, consilierii nu aveau pământ, cum aveau preoții din parohii. Cu salariul de la stat, abia aveai de pâine. Atunci, cine putea fi canonic, decât un preot necăsătorit? În felul acesta m-a făcut canonic pe mine și pe alți doi preoți celibi.

Episcopul Bălan era un om foarte bun, dar avea anumite originalități. Între altele, când m-a numit canonic, în slujba solemnă ținută la catedrală, fiind timp de război, cu multe neajunsuri, a început predica astfel: "Când vin apele mari, gunoaiele ies la suprafață!". Eu m-am gândit: "Ce bine a spus". Nu de la el a spus lucrul acesta, ci de la Dumnezeu, așa cum amintește Evanghelia Ioan despre condamnarea la moarte a lui Isus, când Caiafa a spus că este mai bine să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul. Eu, în mintea mea, vedeam Timișul umflat după inundații, ridicat aproape de pod. Aducea pe apă trunchiuri de copaci dezrădăcinați, gunoaie, lemne putrede, animale înecate. Mi-am zis: "Când vin apele mari, gunoaiele ies la suprafață, așa am ieșit și eu la suprafață". Dar eu nu m-am supărat pe Episcopul Bălan, deoarece știam că e bun la suflet, n-a spus-o cu gând rău, ci cu haz.

Am început activitatea aici în biserică. Mai întâi am căutat să răspândesc rugăciunea rozarului. Aceasta este o devoțiune în cinstea Maicii Domnului, care e foarte plăcută Maicii Sfinte. Era război și trupele germane se retrăgeau din Rusia, era clar că pierd războiul. Treceau prin țara noastră, eu am asigurat credincioșii care se rugau rozarul, că nu li se va întâmpla nimic, fiindcă Maica Sfântă îi va ocroti. România s-a dat de partea aliaților și țara n-a mai fost bombardată.

După aceea au venit comuniștii, se știa că vor lupta împotriva Bisericii. La 15 mai 1948, Mitropolitul Bălan de la Sibiu a făcut apel la toți greco-catolicii să treacă la Biserica Ortodoxă. Nici un credincios sau preot nu a trecut la Biserica Ortodoxă, dar toamna a intrat securitatea în acțiune, cu amenințări și arestări. Aici, la catedrală, am organizat adorație zi și noapte la Sfântul Sacrament. Tot timpul erau prezenți doi preoți la adorație, împreună cu credincioșii, din luna august 1948 până în noaptea de 31 octombrie 1948, când ne-a fost confiscată catedrala.

În noaptea de 31 octombrie, între orele 23-24, au venit în catedrală securitatea și doi preoți ortodocși. În biserică eram mai mulți preoți și credincioși care făceau adorație la Sfântul Sacrament. Eu eram în altar, iar când a venit comisia am fost chemat să ies pentru a vorbi cu ei. Părintele ortodox Jigoria a venit la mine și l-am întrebat: "Ați venit să ne luați Biserica?". Părintele a răspuns: "Suntem obligați". Deci, și ei erau obligați, dar ar fi putut refuza. Eu m-am dus pe podiumul din mijlocul bisericii și m-am adresat comisiei: "Noi nu predăm biserica, dar nu ne opunem autorității". Am luat Sfântul Sacrament din altar și am ieșit. La ieșire era un preot ortodox, Daicovici; fusese protopop, dar a refuzat să preia biserica. A venit la mine și a zis: "Eu mi-am dat demisia pentru că nu am voit să vin să preiau biserica, fiindcă n-au trecut credincioșii. Acum m-au luat cu sila de acasă și m-au adus aici în biserică". În 28 octombrie 1948 a fost arestat Episcopul Bălan, l-au dus la securitate, apoi de acolo, împreună cu canonicii Nicolae Brânzeu și Iosif Vezoc, au fost transportați la București.

Eu am rămas liber și mergeam la biserica catolică, împreună cu mare parte dintre credincioși. Romano-catolicii erau în număr de vreo 12.000, iar noi greco-catolicii eram 2.500 de credincioși, însă prezența mai mare era a credincioșilor noștri.

Preoții romano-catolici ne-au rugat să nu facem liturghie în biserică, fiindcă vor închide și biserica lor. Noi am stat în confesional pentru spovedanii, iar ei au celebrat liturghia. În acest timp, au venit diferite persoane de la Nunțiatura din București, pentru a stabili cu Episcopul Bălan cine-l va înlocui, dar episcopul era arestat. Ei veneau la mine cu scrisorile, dar eu i-am refuzat. Așa a fost Fr. Tarciziu, Pr. Hag; la sfârșit a venit secretarul Nunțiaturii, care a intrat în confesional și am stabilit o întâlnire unde locuiam. Aici el mi-a spus că Sfântul Părinte mă roagă să primesc această demnitate care nu este decât suferință în aceste timpuri. De trei ori mi s-a spus acest lucru, dar eu nu am acceptat: "Însă dacă Papa îmi cere, atunci eu consider că este o poruncă a superiorului, deci mă supun". El mi-a spus că Papa nu poruncește nimănui, dar mă roagă să primesc. "Știu din morală că un cuvânt al unui superior este un ordin și eu mă supun".

Am plecat la București, unde Nunțiul m-a consacrat episcop. Eram singurul episcop greco-catolic în toată țara. Trebuia să aranjez toate diecezele. În anul următor a fost consacrat Ioan Dragomir de la Baia-Mare și alții. După ce au fost arestați primii episcopi, au fost arestați și cei din seria a doua, care i-au înlocuit, în total 12, câți apostoli a avut Cristos. Toți au acceptat închisoarea și moartea. Au murit pe rând. Întâi a murit Episcopul Vasile Aftenie de la București, apoi Traian Frențiu de la Oradea, Ioan Suciu de la Blaj, Tit Liviu Chinezu, Alexandru Rusu în 1963 la Gherla. Episcopii Iuliu Hossu și Ioan Bălan au murit în domiciliu obligatoriu la mănăstirile ortodoxe.

Eu am fost arestat în 29 august 1949. Am fost dus prin diferite închisori. În timpul detenției, noi, preoții greco-catolici, eram considerați trădători de patrie. Pe străzi soldații strigau: "Stalin și poporul rus, liberate ne-a adus", sau în marșuri strigau: "O, Moscova, o, patrie". Noi eram trădători de patrie și tratați ca atare, căci erau și alte cântece: "Cei ce sunt în închisori, sunt trădători". De altfel, și astăzi noi suntem considerați trădători de patrie, căci se ivesc tot felul de acuzații mincinoase, că noi vrem să dăm Ardealul ungurilor, și altele.

Dar, noi nu zicem nimic, tăcem și oferim lui Isus acuzele nedrepte. Eu am făcut aproape 15 ani de închisoare, pe care i-am închinat Mântuitorului nostru Isus Cristos prin Inima Sfintei Fecioare Maria. Chiar azi am primit o telegramă de felicitare din partea Papei de la Roma, în care îmi urează mulți ani și sănătate, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani. Desigur, aceasta este o vârstă înaintată. Dintre episcopii greco-catolici, mai trăim doar trei: Mitropolitul Alexandru Todea, Ioan Chertes de la Năsăud, care este bolnav, și eu.

Este adevărat că diecezele noastre sunt conduse de episcopi care, în parte, au fost consacrați după 1990. Dar biserica noastră are mare nevoie de preoți. Pentru a deveni preot, trebuie să treacă 4-5 ani, iar noi suntem abia la începutul activității în libertate. O altă mare problemă este lipsa educației tineretului. Au trăit atâția ani fără religie; puțina rugăciune învățată de la bunica, nu e de ajuns să formeze vocații. Trebuie să ne rugăm pentru chemări la preoție și pentru convertirea poporului. Atâția credincioși va avea preotul în parohie, câți va reuși să convertească. Dumnezeu să dea chemări la preoție, pentru ca Biserica lui Cristos să trăiască intens viața religioasă.

Eu vă mulțumesc pentru participare și felicitări, dându-vă binecuvântarea arhierească la împlinirea vârstei de 80 de ani. Amin!




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact