4 iulie 1990
Dragi credincioşi,

Ieri v-am vorbit despre credinţă. A crede este a ţine de adevărat ce ne spune cineva, iar a crede în Dumnezeu este a ţine de adevărat tot ce ne-a spus Dumnezeu. Astăzi vă voi spune ceva despre ateism, aşa se numesc cei ce nu cred în Dumnezeu.

Secolul trecut a fost un secol al libertăţii şi omul a crezut că se poate elibera şi de supunerea pe care o datorează lui Dumnezeu. În această vreme au trăit ateişti ca: Marx, Engels, Lenin, Stalin. Toate ţările dominate de ateism au trăit forţat o mentalitate din secolul trecut, pe care au impus-o cu forţa stăpânitorii atei. Oamenii se temeau să intre în biserică, să-şi facă cruce, să-şi boteze copiii, etc.

Această doctrină ateistă a influenţat negativ viaţa popoarelor. Ateismul este de trei feluri: negativ, pozitiv şi practic.

Ateismul negativ - este acela care nu cunoaşte pe Dumnezeu şi nu a putut auzi de Dumnezeu. Aşa sunt oamenii nebuni care nu pot percepe, sunt copiii care încă nu pot vorbi şi nu înţeleg, mai sunt cei care nu au avut posibilitatea să cunoască aceste lucruri. Aşa sunt copiii crescuţi de animale. De exemplu, în India un copil a fost crescut de lupi, iar în Africa a fost găsit un copil crescut de gazele. El fugea foarte repede, sprijinindu-se şi de mâini. Aceşti copii, desigur, nu au avut de unde să audă despre Dumnezeu. Astfel de oameni, care nu au putut sau nu au vrut, sau nu au avut ocazia de a auzi vorbindu-se de Dumnezeu, se numesc atei negativi.

Ateismul pozitiv - este acel ateism care, deşi cunoaşte că există Dumnezeu, ateul preferă anumite privilegii materiale (un salar bun); deci, pentru un câştig, ei sunt împotriva lui Dumnezeu. Despre aceştia, filozoful grec Plutarh spunea: "Tot ateul ziua se laudă şi neagă, dar când vine noaptea şi meditează singur, îl copleşesc îndoielile şi este cuprins de remuşcări". Sunt însă şi persoane de bună credinţă, pentru că aşa au învăţat de mici, că nu este Dumnezeu. Dacă harul ceresc le vine în ajutor, ei fiind sinceri, pot să devină credincioşi.

Ernest Psichari (1883-1914), nepotul lui Renan, crescut fără credinţă, ajunge ofiţer în Mauritania. Aici, singurătatea pustiului, unde nu se aude decât plânsul deşertului (frecarea boabelor de nisip), îl pune într-un climat de credinţă. Acum îl găseşte pe Dumnezeu. În cartea sa, "Întoarcerea centurionului", îşi descrie propria convertire. Astfel, sinceritatea, chiar când este persecutoare, ca a Sfântului Pavel, se termină de multe ori printr-o revărsare a harului divin.

Ateismul practic - este atunci când omul nu-şi bate capul, trăieşte aşa ca şi cum Dumnezeu n-ar exista. Aceştia sunt cei despre care Sfântul Pavel zice: "a căror Dumnezeu este pântecele". Aceşti oameni spun că nu au nevoie de Dumnezeu, parcă religia ar fi o satisfacţie, un spectacol. Numărul acestora este cel mai mare.

Care sunt cauzele ateismului?

Greşeala - adică o educaţie greşită, o eroare neînlăturată la timp. De ex., dacă plecăm cu o maşină la Timişoara şi, după ce am mers o bucată de drum, vedem o indicaţie, dar care a fost deviată de cineva, noi mergem pe un drum greşit. Mergând pe acest drum nu vom ajunge la Timişoara, ci în altă parte. Aşa se întâmplă cu sufletele care merg pe un drum greşit.

Prejudecăţile - adică formarea unei păreri greşite. Omul trăieşte cu anumite greşeli, iar aceste idei se închistează cu vârsta şi nu mai acceptă schimbarea ideilor sale, cum zice Voltaire: "Mai curând poţi să faci dintr-un sălbatic un civilizat, decât să faci pe un om civilizat să renunţe la prejudecăţile sale".

Ignoranţa - omul nu citeşte, nu studiază, nu acceptă părerile altuia, rămâne în necunoaştere, nu doreşte să cunoască.

Trufia - Milton, scriitor englez, în cartea sa renumită, "Paradisul pierdut", redă cuvintele lui Lucifer: "Mai bine să fiu primul în iad, decât al doilea în rai!". Este marea trufie care nu vrea să se plece, nici să accepte anumite adevăruri. Poate, trufia este cel mai mare duşman al credinţei, căci nu suportă pe nimeni mai capabil, se face pe sine Dumnezeu. Lucifer a zis: "Nu vreau să slujesc" şi a căzut din rai.

Pasiunile - sunt o cauză a ateismului şi în special pasiunile de senzualitate. Acestea îl fac pe om să se teamă când aude de Dumnezeu. Dar, pasiunea este atât de înrădăcinată încât nu o poate înlătura, este ca mărăcinii care înăbuşe orice sentiment religios. Blaise Pascal spunea: "Dacă vrei să fi convins de adevărurile eterne, nu trebuie să multiplici dovezile, ci să-ţi stăpâneşti patimile".

Exemplul rău - cineva mi-a istorisit cum s-a dus într-o zi de Vinerea Mare la preotul din sat şi l-a găsit mâncând cârnaţi. În clipa aceea s-a îndepărtat de credinţă. Spune Sfântul Pavel în Epistola către Romani: "Din cauza voastră este urât numele meu între neamuri(...)". Dar acest om, după mulţi ani, a intrat în biserica din Comloş, unde era preotul Bodogan, care mai târziu s-a făcut călugăr şi era la rugăciunea de început a Sfintei Liturghii: "Împărate ceresc". Fiind aproape de preot, a fost atât de impresionat de evlavia lui încât s-a convertit pe loc. Astfel, un exemplu rău poate îndepărta pe om de Dumnezeu, iar un exemplu bun poate converti la credinţă.

Charles de Foucault, despre care am mai vorbit, necredincios, când era ofiţer în Sahara a fost impresionat de minunile creaţiei: nopţile cu stele strălucitoare, pustiul nesfârşit al nisipului, tăcerea, toate l-au predispus la meditaţie. El avea cunoştinţe de religie, dar viaţa uşuratică a tinereţii l-a îndepărtat de Dumnezeu, însă aici, a început să mediteze şi să simtă o dorinţă de a sta de vorbă cu un preot bun. După întoarcerea din Sahara, întâlneşte pe Pr. Juvelen, un bun cunoscător de suflete. Charles vrea să stea de vorbă cu el. Dar preotul îi spune: "Mai întâi trebuie să te spovedeşti, apoi vom sta de vorbă". Charles îşi face o bună examinare de conştiinţă şi se spovedeşte. După aceea îi spune: "Părinte, nu mai trebuie să stăm de vorbă, toate dubiile s-au risipit". Conştiinţa curată întăreşte credinţa!

Îmi amintesc că, la Securitatea din Timişoara, în faţa celulei mele, era o sală unde se afla o masă, aici erau aduşi tinerii pentru intimidare (era după Revoluţia din Ungaria). Într-o zi am privit pe gaura cheii şi am văzut un tânăr, cam de vreo 17 ani, care se agita disperat. La un moment dat, deschide vizeta de la celula mea şi zise: "Părinte, şi dumneata eşti aici? Eu sunt disperat, eu mor aici". I-am răspuns: "Nu te teme, că nu mori, vei sta aici numai câteva zile, roagă-te!". "Dar eu nu cred în Dumnezeu, la şcoală mi-au spus că nu există Dumnezeu". Atunci i-am zis: "Există, îţi spun eu, roagă-te!". Nu puteam să întind vorba cu el, căci dacă ne surprindea gardianul eram pasibili de mari pedepse.

După ce a închis vizeta, am auzit cum se ruga cu voce tare rugăciunea "Tatăl nostru", de vreo cinci ori, apoi a venit din nou la vizeta mea şi a ridicat-o. Am văzut că avea lacrimi mari pe obraz, ca boabele de struguri, şi mi-a zis: "Părinte, există Dumnezeu!". Se vedea din cuvinte că a prins curaj. Eu i-am spus: "Mâine îţi vor da drumul, dar după ce ieşi să nu uiţi că există Dumnezeu". Iar el mi-a răspuns: "Nu, nu voi uita niciodată că Dumnezeu există". Cred că nu a uitat, pentru că, după mulţi ani, a venit să mă viziteze. Era inginer şi pleca împreună cu familia în Germania.

Să ne rugăm pentru necredincioşi. Cea mai mare nefericire a unui om este învârtoşarea inimii, nu caută să afle adevărul despre Creator, fiind astfel expus chinurilor veşnice. Pentru cei care nu au credinţă, Domnului să ne rugăm. Amin.