3 iulie 1990
Dragi credincioşi

Ieri v-am vorbit despre necesitatea mântuirii, care este datoria noastră cea mai mare, pentru care am fost creaţi de Dumnezeu. Astăzi vă voi vorbi ceva despre credinţă. Ce înseamnă a crede?

A crede înseamnă a ţine de adevărat ceea ce îţi spune cineva. Iar a crede lui Dumnezeu, înseamnă a ţine de adevărat ceea ce îţi spune Dumnezeu. În această viaţă, omul nu poate cunoaşte pe Dumnezeu direct, dar cu mintea sa poate ajunge la o cunoaştere parţială a lui Dumnezeu.

În antichitate, marii învăţaţi au ajuns prin raţiune la concluzia că există Dumnezeu şi că este numai un singur Dumnezeu. De ce trebuie să fie numai unul? Pentru că Dumnezeu trebuie să fie cel mai mare, cel mai perfect, cel mai bun. Doi ar putea fi egali, de aceea numai unul poate fi Dumnezeu care întruneşte toate perfecţiunile. Filozofii din antichitate: Cicero, Socrate, Plutarch, au fost de acord că este numai un Dumnezeu; totuşi, ei au acceptat să fie mai multe zeităţi la care se închinau oamenii din vremea aceea. Sfântul Augustin spunea că magii de la răsărit, care au venit să se închine Împăratului nou-născut, dacă n-ar fi avut o stea călăuzitoare, niciodată nu ar fi găsit pe Isus. Tot aşa şi noi, numai cu mintea noastră raţională, fără ajutorul lui Dumnezeu, niciodată nu am fi putut ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu.

Omul ştie şi crede că există Dumnezeu, aşa cum credeţi dumneavoastră, prin harul lui Dumnezeu. Toţi cei prezenţi avem credinţa că există Dumnezeu. Dar, cum s-a făcut cunoscut Dumnezeu omului? S-a făcut cunoscut omului prin două căi: revelaţia şi natura creată. Ce este revelaţia? Cuvântul revelaţie este un cuvânt latin: velum - văl, iar revelo - a da la o parte, înseamnă a da vălul la o parte.

De exemplu, vedem că sculptorii care lucrează la o statuie o ţin acoperită cu o pânză, ca să nu se vadă. Numai când statuia este gata, vălul se îndepărtează şi statuia se descoperă, se relevă. Credinţa în Dumnezeu este înnăscută în sufletul omului. Cu 30.000 de ani înainte de Cristos, în era paleolitică, omul a crezut într-o divinitate. Pe atunci, oamenii nu cunoşteau uneltele, foloseau doar piatra nefasonată, loveau cu ea aşa cum era. Chiar în acea perioadă, omul primitiv avea sentimentul că există o fiinţă superioară.

În Franţa şi Spania s-au găsit peşteri cu picturi rupestre. Pe pereţii stâncilor se reprezentau bizoni, lei, urşi, oameni care vânau cu arcul cu săgeţi, dar se aflau şi morminte. Toate mormintele erau aşezate cu capul spre răsărit, pictate pe dinăuntru cu roşu - cultul vieţii. În aceste morminte s-au găsit şi flori; aceasta arată că morţii erau pregătiţi pentru continuarea unei alte vieţi. Ştiinţa care studiază polenul florilor, numită palenologie, a putut cu ajutorul microscoapelor să descopere acest polen şi să stabilească ce flori au fost. Deci, ei credeau într-o fiinţă superioară, credeau că există Dumnezeu.

Dar, cum ştim noi că există Dumnezeu? O ştim pentru că ne-o spune mintea noastră, avem anumite idei care nu sunt materiale, ci spirituale. Omul are suflet raţional, pe când animalele nu-l au. Aşa de exemplu: la o pisică sau căţel, în zadar îi vei spune despre un lucru că este adevărat, că este frumos, că este bine. Animalul nu poate lua contact cu lucruri care nu se văd, spirituale. El trebuie să miroase, să atingă, să pipăie; putem vedea că omul are anumite facultăţi pe care animalele nu le au.

Omul are suflet raţional şi astfel poate ajunge la conştiinţa că există Dumnezeu. Cum putem ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu? Putem ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu după cauze. Tot ce ne înconjoară are o cauză, orice efect trebuie să aibă o cauză. Mintea sănătoasă, fără părtinire, trebuie să recunoască faptul că toate au avut un creator, o cauză primară şi raţională pe care o numim Dumnezeu. Dar, aceasta o poate constata numai omul.

Dacă omul vede un cuib de cioară într-un copac, chiar dacă nu sunt pui în el, ştie că este un cuib de pasăre. Dar o altă pasăre nu ştie decât dacă vede în cuib un pui de cioară. Animalele nu pot deduce după cauze. Omul cu minte sănătoasă poate deduce prin raţiune, după cauze, că există un Dumnezeu, Creatorul a toate.

Sunt şi teorii care neagă existenţa lui Dumnezeu, dar nu au o raţiune solidă. De exemplu, Charles Darwin (+1882), învăţat englez, a lansat teoria evoluţiei, adică la început a fost viaţa în nişte viruşi, care s-au transformat în bacterii, apoi în microbi, din microbi au apărut fiinţe unicelulare, apoi pluricelulare. Din nişte fiinţe primitive s-au dezvoltat peştii, apoi o raţă, din raţă s-a făcut o gâscă, apoi un struţ şi tot aşa milioane de ani, după care a apărut omul. Dar cum pot apărea, din fiinţe ne-vii, fiinţe vii cu inteligenţă şi raţiune. Chiar dacă presupunem că a existat o evoluţie, aceasta nu putea să fie fără Dumnezeu, fără o cauză primară, care să dirijeze această evoluţie.

Tot Darwin elaborează o teorie a adaptării: adică o găină a tot umblat prin apă până s-a transformat în raţă, a început să înoate şi să prindă peşti; sau, prin lupta pentru existenţă: adică animalele s-au luptat între ele pentru supravieţuire. Ultima teorie a lui Darwin este selecţia naturală, când cei mai tari au distrus pe cei mai slabi. Dar întâmplarea şi haosul, chiar în milioane de ani, nu poate da naştere la fiinţe organizate şi raţionale, ci a trebuit să fie o minte raţională superioară, care a creat totul şi pe care o numim Dumnezeu.

Noi trebuie să credem că Dumnezeu există din cauzele pe care le întâlnim la fiecare pas: cerul înstelat cu milioane de stele, galaxiile îndepărtate la zeci de mii de ani lumină, până la firul de iarbă, toate ne vorbesc de o minte superioară care le-a creat şi le-a dat o destinaţie precisă, pentru a urma voinţa Creatorului.

Vă spun o întâmplare din viaţa lui Charles de Foucauld, ofiţer francez şi apoi călugăr în Sahara. Ca ofiţer el a mers în Sahara să facă hărţi despre aceste ţinuturi, colonii franceze. Era însoţit de un arab, călăuză pentru deşert. La anumite ore, arabul se ruga pe un covoraş după legea musulmană. Într-o zi, ofiţerul îl întrebă: "Cui te rogi?". "Lui Alah", răspunse arabul. "Dar de unde şti că există?", zâmbi ofiţerul. Dar, călăuza nu-i răspunse imediat. Seara au ajuns la un loc unde au întins cortul pentru noapte. A doua zi, când s-au sculat, au văzut în jurul cortului urme de leu. Ofiţerul s-a speriat şi a zis: "Astă noapte am fost vizitaţi de un leu". "De unde ştiţi?", îl întrebă arabul. "Foarte simplu, după urme", zise ofiţerul. Atunci arabul reluă discuţia din ziua precedentă: "Vedeţi, după urme ştiu şi eu că există Dumnezeu". Ofiţerul rămase pe gânduri şi, meditând la imensitatea cerului presărat cu stele strălucitoare, în curând se converti.

Dacă ne-am întreba: "De ce are trandafirul spini, sau, de ce are albina ac?", am răspunde simplu: "Ca să se apere". Cel ce a făcut spinul pentru trandafir şi acul pentru albină a avut o minte superioară, dând plantei sau albinei armă de apărare.

Mântuitorul a spus: "Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar şi veţi zice muntelui acestuia: «mută-te», el se va muta în mare". A venit la Isus un tată care avea un copil bolnav de epilepsie. Mai întâi tatăl a mers cu copilul la apostoli ca să-l vindece, dar aceştia nu au putut. Isus îl întreabă pe tată: "Crezi că îl pot vindeca?". Şi tatăl răspunse: "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele". Şi Isus a vindecat copilul.

Să-l rugăm şi noi pe Isus: Doamne, cred, dar ajută necredinţei mele! Amin.