6 august 1990
Dragi credincioşi,

Ieri v-am vorbit despre prima poruncă dumnezeiască şi v-am spus că numai lui Dumnezeu îi dăm cult de adoraţie, adică îl socotim fiinţa supremă. Nici pe sfinţi, nici chiar pe Preacurata Fecioară Maria, noi nu o socotim Dumnezeu. Singur pe Dumnezeu să-l cinsteşti şi numai Lui să te închini.

Astăzi vă voi vorbi despre a doua poruncă dumnezeiască: "Să nu iei numele lui Dumnezeu în deşert". Să nu vorbeşti nici în glumă, nici în batjocură, nici în sudalmă sau înjurie despre numele lui Dumnezeu, căci este sfânt.

Un mare învăţat francez, Vachereau, care a studiat multe limbi, a căutat să vadă care este cel mai înalt cuvânt în fiecare limbă. El a proclamat solemn că cel mai înalt cuvânt din toate limbile este cuvântul Dumnezeu. Alexandru Macedon, care a trăit cu 300 de ani î. Cr., a cucerit toată lumea, din Grecia până în India. Când a cucerit Siria şi Ţara Sfântă, ducându-se înaintea marelui preot, acesta fiind îmbrăcat în toate odăjdiile sfinte, împăratul a îngenuncheat şi s-a închinat înaintea lui. După ce s-a ridicat, a zis: "Eu nu omului m-am închinat, ci m-am închinat Dumnezeului pe care el îl reprezintă".

Ce însemnă a lua numele lui Dumnezeu în deşert? Când cineva spune: "Ce Dumnezeu?!", aici nu era nevoie să spună cuvântul Dumnezeu. Fiindcă l-a spus, a luat numele lui Dumnezeu în deşert. Nu este păcat grav, dar este păcat. Când cineva zice: "Doamne, cât e de frumos!", de ce a zis cuvântul Doamne? La fel, dacă cineva contestă unul dintre atributele divine şi spune: "Dumnezeu nu-i înţelept, uite cum e providenţa, ce prostie a făcut Dumnezeu", este o insultă pe care o aduce numelui lui Dumnezeu.

Însă, păcat de moarte este dacă cineva ridică pumnul la cer, înjură pe însuşi Dumnezeu, sau calcă şi scuipă pe cruce. Dacă înjură de Dumnezeu pe cineva, iar intenţia înjurăturii este să atingă în noi ceea ce avem mai scump şi mai drag, înjură astfel: "Dumnezeul mamei tale!". De ce înjură aşa? Pentru că ştie că fiecare om socoteşte pe mama lui o sfântă. Chiar dacă nu a fost sfântă de canonizat, pentru jertfa şi dragostea ce-a avut-o faţă de noi o socotim foarte dragă; de aceea el caută să ne jignească în acest lucru. Apoi, îl avem pe Dumnezeu cel mai înalt lucru; atunci el caută să ne jignească pe noi, atingând ceea ce avem mai scump, să ne provoace. A înjura numele lui Dumnezeu este păcat greu. Tot păcat greu este dacă cineva înjură de un atribut al lui Dumnezeu şi spune: "Dumnezeu nu este preaînţelept", sau "Dumnezeu nu face bine că face lucrul cutare".

Noi am văzut aceasta cât am stat în închisoare. Eu însumi stând 14 ani în închisoare, tot timpul aşteptam să se producă o schimbare. Dar, schimbarea nu a venit. Au murit mulţi în închisoare, în mizerie. Numai acum vedem ce înţelept a lucrat Dumnezeu. Aceia au devenit martiri, au devenit sfinţii lui Dumnezeu, iar aceasta este cel mai mare lucru pe care-l putem avea pe pământ.

Dar, dacă cineva pomeneşte numele diavolului, acesta încă nu este un păcat de moarte, însă a drăcui este păcat. De exemplu cineva zice: "Du-te dracului!", acesta este păcat. Dacă Dumnezeu ar împlini lucrul acesta - să-l osândească, să-l ducă în iad, sau numai atâta să facă: în viaţa aceasta să fie îndrăcit, aşa cum erau îndrăciţii de pe timpul lui Isus, care spumegau, săreau în foc şi în apă, ca epilepticii sau istericii - aceasta ar fi o pedeapsă destul de mare. Noi nici lucrul acesta să nu-l vorbim.

Sfântul Apostol Iacob spune: "Dacă un om nu păcătuieşte cu limba este un om sfânt". De aceea, trebuie să fim atenţi la ceea ce vorbim, pentru că nu avem dreptul de a strica cinstea cuiva cu o vorbă neadevărată şi apoi să stăm liniştiţi. Nu putem repara pentru că aceasta este împotriva dreptăţii, a justiţiei, este ca şi cum ai arunca penele dintr-o pernă, apoi ai vrea să le aduni. Nu le poţi aduna toate, s-au răspândit. Aşa se răspândeşte vorba rea.

Cineva întâlneşte un şofer care avea obiceiul să înjure tot timpul, şi-l întreabă: "Vii cumva din iad?". "Eu vin de aici, de pe pământ". - "Nu, eu dacă aud pe cineva vorbind nemţeşte, cred că vine din Germania, dacă-l aud pe unul vorbind franţuzeşte, cred că este francez, dar când te aud pe dumneata spunând vorbe pe care numai diavolul le spune, cred că vii din iad".

Sfânta Ecaterina de Siena, încă de copil, a avut o mare oroare de a se pronunţa în preajma ei numele diavolului sau o înjurătură împotriva lui Dumnezeu. Odată, fiind trimisă de mama ei undeva, a intrat într-o biserică, a ascultat Sfânta Liturghie şi a întârziat. Când s-a întors, mama ei, foarte supărată, a certat-o cu vorbe rele. Ea a spus: "Mamă, mai bine bate-mă, dar nu înjura numele lui Dumnezeu şi nu pomeni numele diavolului".

Am citit cum un om, auzind pe altul înjurând tot timpul, i-a spus: "Dacă nu mai înjuri, îţi dau 25 de lei". Acesta n-a mai înjurat. "Vezi, pentru că ţi-am promis bani, n-ai mai înjurat. Însă Mântuitorul îţi va da mai mare răsplată în cer dacă nu vei înjura". A căutat şi s-a lăsat de înjurătură.

În primul război mondial, un ofiţer rănit a fost dus într-un spital. El avea obiceiul că tot timpul înjura de Dumnezeu şi de lucruri sfinte. Acolo era îngrijit de o călugăriţă. Ea l-a îngrijit cu multă conştiinciozitate, dar odată i-a spus: "Eu te îngrijesc, dar tu să nu mai înjuri numele lui Dumnezeu. Eu m-am dăruit lui Dumnezeu şi este cel mai scump lucru pe lume care-l am. Dacă dumneata înjuri, eu nu mai vin aici". "Acesta este un obicei, a spus ofiţerul, pe mine când mă doare ceva înjur". Sora i-a spus: "Eu te învăţ să nu mai înjuri. Promite-mi că vei face ceea ce îţi spun eu". El a stat puţin la îndoială, apoi a promis că va face. Sora i-a cerut ca, de câte ori va înjura, să pună 5 lei în casa pentru săraci a spitalului. "Asta ar însemna ca eu să rămân sărac", a spus rănitul. "N-ai decât să nu mai înjuri", a spus sora. El s-a ţinut de cuvânt. În prima zi a pus 100 de lei, a doua zi mai puţin, a treia zi şi mai puţin, până când s-a lăsat de înjurătură.

Dacă aveţi obiceiul de a aminti numele diavolului, de a înjura numele preasfânt al lui Dumnezeu, să vă daţi toată silinţa să vă lăsaţi de acest obicei. Al doilea lucru pe care aş dori să-l amintesc este blestemul. Când cineva se blestemă pe el însuşi sau blestemă pe altul: "Să mă bată Dumnezeu, să orbesc, să n-am parte de fericirea eternă" etc., dacă Dumnezeu vrea să-l pedepsească, ceea ce a cerut poate să se împlinească.

Am citit în viaţa Sfântului Ignaţiu de Loyola cum el s-a dus în Alcalla şi acolo a întâlnit un nobil, Lopez de Mendoza, căruia i-a cerut să-i dea milostenie pentru săraci. Acela îl scuipă în faţă şi-i spuse: "Să ard eu de viu, dacă tu nu eşti vrednic să ţi se taie capul". Nu peste mult se aude că s-a născut prinţul moştenitor al regelui, s-a dat o serbare mare, iar nobilul, voind să aprindă un butoi cu pulbere de puşcă, a explodat şi el a luat foc şi a ars de viu.

Să ne amintim totdeauna de porunca lui Dumnezeu: " Să nu iei numele lui Dumnezeu în deşert!" . Amin!