Joi, 28 martie 2011  
S Stefan Taumaturgul, c (+ 813). S Ilarion cel Nou...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 PREDICI
Start :: Predici :: IPS Ploscaru

31 iulie 1990
Dragi credincioși,

Continuând meditația despre iubirea de Dumnezeu și iubirea lui Dumnezeu față de noi, vă spun un cuvânt pe care-l rostește Mântuitorul: "Foc am venit să arunc pe pământ și nu voiesc decât să ardă". Eu cred că dacă Dumnezeu Tatăl ar fi venit pe pământ și n-ar fi trimis pe Fiul Său Isus Cristos, ar fi fost mai puțină jertfă decât trimițând pe Fiul Său cel iubit.

De două ori amintește Dumnezeu Tatăl despre Isus Cristos. Prima dată la Botez, când zice: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit!" (Mt. 3,17). A doua oară la Schimbarea la Față, când zice: "Acesta este Fiul Meu cel iubit în care am binevoit, de acesta să ascultați!" (Mt 17,5).

Când Dumnezeu trimite în lume pe Fiul Său, atunci face o jertfă mare, cum spune la Isaia: "Dacă va uita o mamă de copilul care-l alăptează, Eu nici atunci nu voi uita de tine".

Ce este iubirea? Iubirea nu este sentiment, nu este plăcerea pe care o simțim noi sau vrem s-o facem altuia. Iubirea înseamnă a face binele. Întâi binele spiritual. Dacă aveți dvs. pe cineva în familie căruia doriți să-i faceți un mare bine, acest bine îl puteți face aducându-l la Dumnezeu; îl faceți să urce o treaptă spre Dumnezeu. Dar dacă îi vom face numai plăcere, dându-i bani sau sentimente, spunându-i vorbe frumoase, aceasta nu contează. Iubirea înseamnă a face binele. Dacă am putea spune într-o singură idee toate atributele divine: atotputernicia lui Dumnezeu, atotștiința, eternitatea, toate acestea înseamnă iubirea lui Dumnezeu față de oameni. De aceea spune Psalmistul: "În ce chip dorește cerbul izvoarele de apă, așa te dorește sufletul meu pe Tine Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni și mă voi arăta feței Lui?" (Ps. 41,1-2).

Primii creștinii au dovedit prin sânge dragostea pe care o aveau față de Isus Cristos: atunci când erau legați de stâlpi, încărcați de rășină și aprinși să ardă torțe vii, atunci când își dădeau viața pentru Mântuitorul, așa cum se spune în Scrisoarea către Evrei: "Chinuri de care lumea nu era vrednică". Pentru ce-au făcut toate acestea? Pentru că L-au iubit pe Dumnezeu.

Când începem viața spirituală, Dumnezeu ne dă mângâieri. Putem să ne rugăm cu lacrimi după Sfânta Împărtășanie, ne simțim ușurați și fericiți. Dumnezeu ne lasă, așa cum face o mamă cu copilul ei: îl ține de mână și face câțiva pași cu el, apoi îl lasă să meargă singur; dar el are frică, iar mama îl prinde iarăși. Așa face și Dumnezeu: ne dă puțină mângâiere, apoi o retrage. Sunt sfinți care au trăit permanent în secetă sufletească, n-au simțit nici un fel de mângâiere, însă s-au dus înainte. Ce-ai putea să simți atunci când ești bătut, când ești chinuit de o boală, atunci când nu găsești în patul tău un loc unde să te așezi fără durere? Cu toate acestea, cine iubește pe Dumnezeu merge înainte. Am spus că dacă Dumnezeu Tatăl s-ar fi coborât El însuși pe pământ și nu L-ar fi trimis pe Isus Cristos, ar fi fost o jertfă mai mică. Un tată, deși nu are instinct matern (el nu știe dacă este copilul lui sau nu, numai atât că are încredere în soția lui), poate iubi copilul până la sacrificiu.

Am citit cum un muncitor, întorcându-se de la muncă, găsește în jurul blocului o mulțime de oameni. S-a uitat și a văzut că de la geamurile unui bloc ieșea fum. El zice: "Acolo stau eu. Dar soția mea, nu este acasă? Poate copilul meu este înăuntru". Au aruncat apă peste el și s-a dus la etajul trei. Flăcările l-au cuprins. Copilul avea patul jos și nu i s-a întâmplat nimic. A luat copilul, l-a înfășurat în cearceafuri, a vărsat o găleată de apă peste el și a coborât. Hainele tatălui au luat foc, era numai flăcări. Ceilalți au luat copilul, au vărsat apă pe el și l-au dus la spital. Cea mai mare parte din pielea tatălui era arsă. A mai trăit două zile. Soția s-a dus la spital, el a putut întreba doar atât: "Copilul trăiește?". "Nu are nimic", i-a spus soția. Atunci el și-a întors capul și a murit.

Dacă Dumnezeu Tatăl s-ar fi jertfit pentru noi, nu ar fi fost o jertfă mai mare decât aceea că L-a trimis pe Fiul Său iubit să moară pentru noi.

Astăzi este ziua Sfintei Sofia și a celor trei fiice ale ei: Pistis, Elpida și Agapi. Sfânta Sofia a fost văduvă, dintr-o familie romană foarte bogată. Ea s-a făcut creștină. Când a fost botezată și-a luat numele de Sofia, care în grecește înseamnă înțelepciune, și celor trei fiice le-a dat numele celor trei virtuți teologale: Pistis-credința, Elpis-speranța și Agapi-iubirea. În timpul acela, primul gând al celor ce se încreștinau era să-și elibereze sclavii. După ce eliberau sclavii, dacă puteau mergeau într-o călătorie pentru ca cei din jur să nu știe că sunt creștini.

Sofia a fost denunțată că este creștină și a fost dusă la judecătorie cu fiicele ei. În fața mamei, fetele au fost luate pe rând. Prima a fost Pistis, care avea 12 ani. După dreptul roman, o fată când împlinea 12 ani era majoră, iar băieții la 14 ani. Au legat-o de un stâlp și au bătut-o să se lepede de credință. Văzând că nu reușesc, i-au tăiat sânii, dar nici așa nu s-a lepădat. Apoi au băgat-o în horn și au ars-o, iar la urmă i-au tăiat capul. Apoi a urmat Elpida. Au bătut-o întâi cu biciul, apoi cu un clește înroșit în foc i-au smuls carnea de pe ea; la urmă au decapitat-o și a murit. Despre Agapis se spune numai atât: că a fost decapitată. Mama lor a putut lua trupurile să le îngroape. După câteva zile a murit și ea de durere.

Vă rog să citiți din Sfânta Scriptură cap. 13 din 1 Corinteni, în care Sfânta Apostol Pavel spune: "Dacă aș grăi limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, m-am făcut ca o aramă sunătoare și chimval răsunător. Dacă aș avea darul prorociei și toate tainele le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. De-aș împărți toată avuția mea și aș da trupul să-mi fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește. Dragostea îndelung rabdă, nu se trufește, nu se laudă (...), toate le suferă, toate le crede, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată, chiar dacă prorociile se vor sfârși, limbile vor înceta și știința se va sfârși. Iar acum rămân acestea trei: credința, speranța și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea". Amin!




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact