20 iulie 1990
Dragi credincioşi

Vorbind despre credinţă, astăzi vă voi spune că există un argument foarte puternic, şi anume martirii şi confesorii. Martir înseamnă cel care îşi dă viaţa pentru credinţă, pentru Dumnezeu sau pentru o virtute înaltă. Confesor înseamnă că a suferit tot ceea ce i s-a impus pentru credinţă, chiar dacă nu a murit. Isus ne spune: "Dacă M-au persecutat pe Mine şi pe voi vă vor persecuta, dacă au ţinut cuvântul Meu şi pe al vostru îl vor ţine. Va veni vremea când va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor ridica fiii asupra părinţilor şi-i vor omorî. Va veni vremea când tot cel ce vă va ucide pe voi, să creadă că aduce slujbă lui Dumnezeu" (In. 16, 2), adică face o faptă bună lui Dumnezeu dacă ne omoară.

Martiriu înseamnă că omul nu se apără, nu fuge, nu se ascunde, ci se supune voinţei lui Dumnezeu.

Isus spune: "Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Ceea ce înseamnă, că aceeaşi sevă din Mine curge şi prin voi". Un lucru foarte mare, despre care Sfântul Petru, în prima scrisoare, spune: "Mari şi minunate lucruri ne-a arătat nouă Dumnezeu să ne facă părtaşi dumnezeieştii firi, ca să fim părtaşi cu Dumnezeu". Să fim dumnezei cum zice Isus: "Dumnezei sunteţi şi fiii Celui Preaînalt". Isus este una cu noi; o vedem când îl converteşte pe Sfântul Pavel pe drumul spre Damasc Sfântul Pavel înainte se numea Saul, era un tânăr care căuta să prigonească pe creştini, avea mare ură pe ei şi a luat de la marele preot din Ierusalim scrisori să meargă la Damasc, pentru a-i prinde pe creştini. Pe drumul spre Damasc îi apare Isus şi-l întreabă: "Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?" (F. Ap. 9, 4). Saul nu-L prigonea pe Isus, ci pe creştini, dar Isus îl întreabă: "(...)pentru ce Mă prigoneşti?", pentru că El era una cu cei prigoniţi.

Sfântul Ioan, în cartea Apocalipsei, spune: "Am văzut sub altar sufletele celor care au fost omorâţi pentru credinţă şi toţi strigau către Dumnezeu: Până când, Stăpâne drepte, zăboveşti să răzbuni sângele nostru faţă de cei care stau pe faţa pământului? Şi la fiecare i s-a dat un veşmânt alb, şi li s-a spus să mai aştepte încă puţin timp până când se va împlini numărul celor împreună slujitori fraţi ai lor, care vor fi ucişi pentru credinţă" (Apoc. 6, 10-11). Continuă Sfântul Evanghelist să spună că martirii sunt cei care şi-au spălat hainele în sângele Mielului, adică şi-au spălat hainele în sângele lui Isus.

Un autor din primele secole ale creştinismului, în scrisoarea 155 din Patrologia, "Martirium Policarpum", spune: "În Smirna au fost omorâţi mai mulţi creştini, jupuiţi de vii. Tot trupul lor era deschis încât păgânii de la spectacolul din circ, care erau acolo special pentru a se distra de moartea creştinilor, au izbucnit în plâns, dar creştinii nu scoteau nici un cuvânt". Şi adaugă scrisoarea: "Eu aş spune că sufletele lor erau în afara trupului sau, mai bine zis, Isus era între ei şi le vorbea".

Un altul, tot într-o scrisoare anonimă, "De laudae martirum" (Despre lauda martirilor), scrie: "Eu am fost la circ şi am auzit cum vorbeau doi păgâni între ei. Unul spunea: «Eu cred că acesta are soţie şi copii; totuşi, nici dragostea faţă de soţie, nici iubirea paternă faţă de copii nu-l înfrânge. Ce-l face pe el să-şi domine frica şi să primească moartea? Trebuie să dai crezare unui om care primeşte moartea»".

Blais Pascal spunea: "Mie mi-e drag să cred pe martirii care se lasă ucişi". Biserica noastră a avut martiri care s-au lăsat ucişi. Vorbesc de preoţii care au murit în închisoare, la canal sau la stuf. Îmi vine în minte imaginea unor călugăriţe bătrâne, băgate în apa îngheţată până peste genunchi; trebuiau să dea cu târnăcopul în apă ca să disloce câteva pietricele, introducând apoi mâinile în apa îngheţată; le adunau în şorţ şi le duceau la grămadă. Nu conta câte pietre au scos, scopul era să moară. Un croitor de la Turda, şeful canalului, de fapt a unei părţi, căci lagărul avea cinci părţi, când venea medicul întreba:

- "Câţi morţi ai avut azi, doctore?". Iar doctorul răspundea:

- "Douăzeci".

- "Nu ţi-ai făcut norma, de la 40 în sus este norma".

Deci, oamenii erau duşi acolo pentru a fi omorâţi. Cei care au stat cu episcopii, care au murit în închisori, care şi-au dat viaţa bucuroşi pentru credinţă, cunosc în ce chinuri au murit. Noi, cei de la Sighet, ştiam că atunci când unul murea era scos din celulă, îl trăgeau de picioare cu capul căzând de pe o treaptă pe alta şi, noaptea la ora 24, se deschidea poarta şi intra o căruţă cu care se transporta gunoiul din închisoare. Dacă avea propriile albituri i le lăsa, dacă erau ale închisorii îl aruncau gol în căruţă. Îl duceau la un cimitir, numit al vagabonzilor şi sinucigaşilor, un cimitir care nu aparţinea nici unui cult. Acolo erau înmormântaţi. Erau făcute trei gropi; pe cel mort îl îngropau într-o groapă, o nivelau şi făceau altă groapă, aşa că în permanenţă erau săpate trei gropi.

La Sighet au murit trei dintre episcopii noştri, altul a murit la Gherla şi unul la Bucureşti.

Episcopului de la Bucureşti cel puţin i se ştie mormântul, dar cei care au murit la Sighet şi la Gherla nu se ştie unde au fost înmormântaţi. Pe primii martiri îi jupuiau de vii, sau îi îmbrăcau în piei de animale încă sângerânde şi lăsau după ei câini flămânziţi ca să creadă că este o fiară, sau îi legau de stâlp şi le dădeau foc, năclăiţi cu răşină să poată arde ca torţe vii. Acum, în secolul modern XX, nu era aşa. Foamea, frigul, izolarea şi altele trebuiau să sfârşească viaţa pas cu pas, doar suntem în secol tehnic şi ştiinţific.

De multe ori am fost întrebat: "De ce nu ridicaţi problema martirilor bisericii?", sau: "Unii vă acuză că sunteţi aşa..., scriu în presă şi voi nu răspundeţi". Noi nu trebuie să răspundem, pe noi ne apără Dumnezeu.

Acum zicem ca la tenis sau la alte jocuri cu mingea: mingea e în terenul lui Dumnezeu, ai noştri au jucat, şi-au dat viaţa, mai mult decât atâta nu puteau face.

Dar, câteodată întâlneşti pe cineva care a aplaudat în timpul acela. Auzeam din închisoare cum treceau soldaţii pe stradă şi cântau: "Stalin şi poporul rus, libertate ne-a adus. O, Moscova, o, patrie!". Noi eram în închisori şi spuneau: "Iar cei ce sunt în închisori, aceia-s trădători". Fiindcă eram în închisori, automat noi eram trădătorii. De altfel, toţi aveam sentinţă de trădători de patrie. Pentru că Moscova era patria, dacă cineva nu era de părerea aceasta, atunci era trădător de patrie.

Ceea ce vă spun sunt cuvintele Mântuitorului: "Va veni vremea când tot cel ce vă va ucide pe voi să creadă că aduce închinăciune lui Dumnezeu" (In. 16, 2). Amin!