Lugoj, 6 septembrie 1996
Dragi credincioşi,

Duminica aceasta este ultima duminică înainte de Înălţarea Sfintei Cruci. Vă voi vorbi despre simbolul crucii în răscumpărarea neamului omenesc.

După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, aşa va fi înălţat şi Fiul Omului. Când evreii au plecat din sclavia Egiptului, au trecut Marea Roşie prin minunea făcută de Dumnezeu, despărţind apele, şi poporul a trecut ca pe uscat, iar când au ajuns armatele faraonului, apele s-au strâns la loc şi toată armata lui s-a înecat.

După eliberarea din robie, evreii au preamărit pe Dumnezeu şi au cântat: "Bine este cuvântat Dumnezeu, care ne-a scăpat din robia Egiptului". Dar, după un timp de călătorie prin pustiu, neavând apă, au început a se plânge şi a regreta timpul când aveau apă: "Dacă în Egipt am lucrat mult ca robi, măcar aveam apă, dar aici nu mai avem apă". Erau nişte bălţi cu apă sărată. Moise, la porunca lui Dumnezeu, a aruncat un lemn şi apa s-a îndulcit. Apoi nu au avut mâncare şi au început din nou să cârtească împotriva lui Moise, că i-a scos de acolo unde era rău, dar aveau mâncare. Moise se roagă lui Dumnezeu şi le trimite mana. Aceasta era ca boabele, cădea din cer şi trebuia adunată până la răsăritul soarelui. Dar, după un timp, s-au săturat de mană, poporul voia carne. Dumnezeu i-a spus lui Moise: "O să le dau carne să le iasă pe nas". Către seară au venit stoluri de prepeliţe, acoperind pământul. Poporul a strâns aceste prepeliţe şi au mâncat până s-au îmbolnăvit, încât au murit 30.000 de oameni. I-au înmormântat, punând locului acela numele de Mormintele lăcomiei. Mergând tot prin pustiu, au dus iarăşi lipsă de apă. Atunci Domnul i-a spus lui Moise să lovească stânca din faţa lor şi a ieşit apă. După aceea au venit şerpi veninoşi care-i muşcau pe oameni, aceştia se umflau şi mureau. Atunci a rugat Moise pe Domnul să-i scape de această plagă. Domnul a poruncit lui Moise: "Să faci un stâlp pe care să atârni un şarpe de aramă. Oricine va privi acest şarpe de aramă, se va vindeca de muşcătura şerpilor". Stâlpul cu şarpele de aramă avea o formă de cruce. Acest stâlp, care i-a salvat pe israeliţi de la moarte, a prefigurat crucea Mântuitorului pe care va fi răstignit.

Când Nicodim venea noaptea să vorbească cu Isus, căci ziua se ferea de farisei, Isus i-a spus multe lucruri printre care şi cuvintele: "Precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe şi Fiul Omului, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (In. 5, 14).

Iată ce ne spune Isus: "Nevoiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă, că este strâmtă uşa ce duce la viaţă şi puţini o găsesc, şi largă este poarta ce duce la pierzare şi mulţi o află". Pe poarta cea strâmtă nu se poate intra cu bagaje, cu legături, ci numai atât cât poate intra sufletul singur. Calea ce duce la mântuire este cu dificultăţi şi necazuri. Dacă ne gândim câţi sunt acum la cârciumă, la piaţă, la întreceri sportive sau în alte locuri, şi cât de puţini sunt oamenii care-l caută pe Dumnezeu, înseamnă că puţini găsesc calea cea îngustă.

În Vechiul Testament, Domnul zice: "Iată, pun înaintea voastră binecuvântarea şi blestemul, pentru a alege". Mulţi sunt care aleg blestemul şi focul. După ce Adam şi Eva au avut primii copii, pe Cain şi Abel, a început răutatea şi invidia. Cain l-a ucis pe fratele său Abel; a ales blestemul. De multe ori şi noi, deşi voim să facem binele, facem răul pe care nu-l voim, după cum spune Apostolul Pavel. Cu multă uşurinţă judecăm faptele altora, pe care şi noi le facem, nu respectăm poruncile lui Dumnezeu, găsim din lene să nu venim la Sfânta Liturghie duminica şi multe altele.

"Fericit este omul care merge pe calea Domnului şi respectă legile Lui, este ca un pom sădit lângă izvoarele de apă care-şi dă rodul la vremea sa şi frunza lui nu va cădea, toate câte va face vor spori" (Ps. 1, 3). Nu aşa este cu cei răi, ei sunt ca praful pe care-l spulberă vântul de pe faţa pământului, adică nu au nici un scop, unde bate vântul acolo se duc. Acestea sunt cele două căi: una care duce la Dumnezeu şi alta care, cu multă uşurinţă, duce sufletul la pierzare.

Când Isus Cristos a fost răstignit, la dreapta şi la stânga lui erau cei doi tâlhari. Cel din stânga îşi bătea joc de Isus, zicând: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară de pe cruce, mântuieşte-te pe tine şi pe noi!". Dar, celălalt tâlhar îi răspunde: "Nu te temi de Dumnezeu, noi cu dreptate suferim aceasta pentru faptele noastre, acesta însă nu a făcut nici un rău!", şi, privind spre Isus, a zis: "Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni în împărăţia ta". Isus i-a zis: "Astăzi vei fi cu mine în rai!".

Isus a răsplătit umilinţa şi părerea de rău a tâlharului din dreapta. Acesta este primul care a intrat în rai, nu a fost un sfânt, ci un tâlhar, pentru că s-a căit din inimă pentru păcate. Nu ştim ce să admirăm mai mult: iubirea lui Dumnezeu faţă de păcătosul convertit, sau graţia dată de Isus acestui tâlhar ca să-l recunoască de Mesia. Dumnezeu nu refuză pe nimeni, nici chiar în ceasul din urmă, dar noi nu suntem siguri dacă în ultima clipă a vieţii vom avea darul convertirii şi al pocăinţei. De aceea, trebuie ca în fiecare clipă să fim în statul graţiei, împăcaţi cu Dumnezeu, şi astfel vom putea muri în pace. Fiindcă se apropie sărbătoarea Sfintei Cruci, să ne pregătim sufleteşte, să ne apropiem cu umilinţă şi încredere - ca tâlharul din dreapta - de Sfânta Împărtăşanie, pentru a putea ajunge împreună cu Isus în rai.

Să înţelegem binele ce l-a făcut Dumnezeu cu noi şi să-I mulţumim neîncetat pentru toate, să putem cânta cu Psalmistul: "Te va binecuvânta Domnul din Sion şi vei vedea bunătăţile Ierusalimului în toate zilele vieţii tale" (Ps. 127 ,5). Amin!