Aniversarea a 47 de ani
de la consacrarea întru Episcop

Lugoj, joi 30 noiembrie 1995

Aţi ascultat această liturghie, ultima la celebrarea aniversării episcopatului meu, ca episcop al Lugojului. Astăzi vă voi vorbi despre trei lucruri: despre preoţia mea, despre perioada în care am fost consilier al episcopului Bălan şi despre cum am fost consacrat episcop. Poate cele două din urmă s-au petrecut fără voia mea, cu alte cuvinte am fost silit.

Când am fost hirotonit preot, am făcut o promisiune lui Dumnezeu: că nu voi cere nici un post în Biserică, ci mă voi duce acolo unde mă vor trimite superiorii. Eu aparţineam de Arhidieceza de Blaj, iar în acel an de teologie eram 33 de absolvenţi. Din aceşti 33 de absolvenţi, şapte ne-am hotărât să ne dăruim total lui Dumnezeu, să nu ne căsătorim, să fim preoţi celibi. Colegii ne porecleau paraşutiştii, pentru că superiorii ne trimiteau cu un singur ordin: "Îţi faci bagajul şi mergi acolo".

Ca să-l citez pe Topârceanu - care are o cunoscută poezie, "Balada chiriaşului grăbit", în care spune: "Rămâi sănătoasă cucoană, îmi iau geamantanul şi plec" - numai atât era: ne luam geamantanul şi plecam.

Eu am fost numit profesor de religie la Braşov. Dar, pentru că profesorii de religie aveau vara trei luni vacanţă, eu mergeam două-trei săptămâni şi înlocuiam pe ceilalţi preoţi care erau în Vechiul Regat, ca să poată merge şi ei acasă să-şi vadă părinţii. Unul era la Brăila, altul la Galaţi, Ploieşti sau Bucureşti.

Odată m-am dus la Brăila, să-l înlocuiesc pe preotul de acolo. Aveam cântăreţ, un absolvent de teologie de la Blaj, foarte bun cântăreţ şi priceput în toate. Într-o zi a venit o femeie şi a zis: "Eu sunt ortodoxă, dar aici preoţii fac slujbele în mare grabă, toată lumea se grăbeşte, vă rog să veniţi să ne faceţi o sfeştanie". Credincioşilor ardeleni, care plecau în alte părţi, li se zicea mocani. Femeia a zis: "Să faceţi o sfeştanie mocănească, o să vină toată mahalaua". Am stabilit ziua şi ne-am dus. Atunci, Brăila era un oraş provincial, cu mult praf, foarte puţine străzi erau pavate, iar acolo, în mahala, intra praful peste pantofi. Am sosit acolo şi, deschizând geanta pregătită de colegul meu, nu era patrafirul. Cântăreţul a zis să facem sfeştania şi fără patrafir. Dar eu am zis: "Sfeştanie mocănească, fără patrafir, nu fac". Femeia a văzut că stăm de vorbă şi a venit la noi, întrebându-ne dacă e ceva necaz. I-am spus că nu avem patrafirul la noi şi vom veni altă dată. "Nu, a zis ea, am un băiat care fuge până acolo şi-l aduce". L-am chemat pe băiat, care ştia unde este capela noastră (într-o casă). I-am spus: "Te duci acolo, îl cauţi în curte pe crâsnic, iar dacă nu-l găseşti intră în capelă, în partea dreaptă găseşti un dulap, din care să iei un patrafir şi-l aduci". S-a adunat popor mult să vadă sfeştania mocănească. Am stat mai mult de o jumătate de oră, dar băiatul nu sosea. Am mai stat un sfert de oră, apoi femeia se duse la poartă să vadă dacă nu vine băiatul. Am auzit numai atât: "Du-te înapoi! Du-te înapoi!". Băiatul venea cu sfeşnicul cel mare în spate, n-a ştiut ce este patrafirul; ce a văzut mai mare şi roşu în capelă, aceea a luat. Femeia avea soţul de curând operat în spital şi zise: "Să nu creadă cumva vecinii că a murit bărbatul meu, de aceea l-a trimis înapoi". Eu am plecat, nu am făcut sfeştania mocănească, poate a făcut-o parohul când s-a întors din concediu.

Mai târziu, fiind la Universitatea din Strasbourg, am primit o scrisoare de la superiorii din Blaj, care mă întrebau dacă vreau să merg la Lugoj. Eu am răspuns: "Mă duc acolo unde mă trimit superiorii", şi m-au trimis la Lugoj. Venind aici, am fost numit secretar al Episcopului Bălan, într-o perioadă foarte grea. Episcopul avea o boală de ochi, cataractă, şi nu putea fi operat decât atunci când nu mai vede deloc. Eu a trebuit să conduc, să-i citesc corespondenţa şi multe alte lucruri. După ce am stat doi ani ca secretar, am fost numit canonic, consilier al episcopului. În general, consilierii episcopului erau numiţi protopopii mai bătrâni, cu merite mari; eu abia aveam 31 de ani. Dar atunci era război, erau la putere Hitler şi Musolini, ei porunceau în Europa. Episcopul era împotriva lor era democrat, nu era pentru dictatură.

Dintre protopopi, nimeni nu voia să vină la Lugoj. De ce? Pentru că atunci salarul era foarte mic şi nu avea cum să trăiască aici cu familia. Episcopul a găsit să mă numească pe mine şi pe Pr. Bălan Ştefan, care eram celibi. Noi stăteam în stranele acestea din faţă; erau numite strane canonicale, căci acolo stăteau canonicii. În duminica în care ne-a prezentat poporului, eram amândoi în aceste strane. Episcopul, îmbrăcat în odăjdii arhiereşti, cu toiagul în mână, a început predica prin aceste cuvinte (referindu-se la Hitler şi Musolini): "Când vin apele mari, gunoaiele ies la suprafaţă". Atunci Timişul venea cu ape mari, erau inundaţii, apa aducea cai morţi, case, copaci.

Eu am luat aceste cuvinte pentru mine, după un citat al Sfântului Ioan Evanghelistul unde vorbeşte despre Caiafa, care era marele preot al evreilor când l-au răstignit pe Isus Cristos şi care a spus: "E mai bine să moară un om pentru popor, decât să moară tot poporul". Şi adaugă Sfântul Ioan: "El nu a zis-o de la sine, ci arhiereu fiind al anului aceluia a profeţit că Isus va muri pentru popor". Când episcopul a spus cuvintele: "Când apele vin mari, gunoaiele ies la suprafaţă", eu mi-am zis: "Foarte bine a spus, noi suntem gunoaie duse de ape şi acum am ieşit la suprafaţă". După aceea am fost făcut vicar general, locţiitorul episcopului.

Dar, a venit comunismul şi le-a cerut episcopilor bătrâni să se pensioneze. Trei dintre ei au acceptat să-şi ceară pensionarea, printre ei şi episcopul nostru. El zicea: "Nu are importanţă de unde primeşti banii, de la casa de pensii sau fondul de salarii, ei pe mine nu mă pot da afară, decât Papa".

După ce el şi-a prezentat demisia la minister, aceştia n-au mai acceptat scrisorile semnate de el. Eu trebuia să semnez toate protestele făcute împotriva comunismului, toată corespondenţa. Îmi amintesc că după ce am fost arestat, când am fost dus la Bucureşti, era un locotenent cu noi în acelaşi vagon. Acesta mi-a spus pe nume, eu m-am mirat şi am zis: "De unde mă cunoaşteţi?". "Am fost însărcinat cu preluarea bisericii din Lugoj", mi-a răspuns. L-am întrebat: "De ce nu m-aţi arestat pe mine, ci aţi arestat pe alţii care nu aveau nici o legătură cu aceasta". A deschis gura să-mi spună, dar tocmai atunci a intrat un alt securist, iar ei se temeau unul de altul, pentru că se pârau, dar de deţinuţi nu se temeau. De aceea, el nu a mai vorbit şi nu am putut afla de ce pe mine nu m-au arestat atunci.

În 28 oct. 1948 a fost arestat Episcopul Bălan, a fost dus la Bucureşti. În aceeaşi zi, a venit Pr. Hebel de la Timişoara, care aducea o scrisoare din partea nunţiului adresată episcopului. Dar, cum el era arestat, am deschis scrisoarea. Nunţiul întreba ce ar zice episcopul de consacrarea mea ca episcop şi mai amintea pe doi pe care nu-i cunoşteam. I-am răspuns Pr. Hebel că eu nu pot să scriu, dar să-i spună nunţiului că eu nu primesc. A primi atunci să fi episcop însemna să intri în închisoare. De altfel, poate dumneavoastră aţi remarcat, mie funcţia aceasta de episcop nu mi-a prea plăcut. Nu ştiu de ce, poate Dumnezeu nu mi-a dat chemare spre aceasta.

Părintele a scris la Bucureşti că eu nu primesc, dar a venit nu la mult timp un delegat de la Bucureşti, un călugăr, Fr. Tarciziu, şi s-a interesat cine ar putea fi aici episcop în locul Episcopului Bălan. Eu i-am spus: "Căutaţi pe cine vreţi, dar eu nu primesc". Apoi a venit un altul, Pr. Haag de la Bucureşti. I-am spus: "Nu primesc". "Atunci pe cine recomanzi?". Am recomandat pe Pr. Chinezu care era protopop la Bucureşti.

Catedrala era preluată deja, iar noi mergeam la Biserica romano-catolică. Acolo ascultam spovedanii, liturghia o făceam acasă. Odată a venit cineva să se spovedească şi începe să vorbească în franceză. În Lugoj erau numai două persoane care se spovedeau în franceză: o doamnă maghiară bătrână, care nu ştia româneşte, dar ştia franceză, şi un profesor. Acesta îmi spune: "Nu am venit să mă spovedesc, eu sunt Monseniorul Del Mestre de la nunţiatura din Bucureşti, aş vrea să vorbim ceva împreună". Mi-a spus că rămâne în biserică, dar nu vrea să se arate preoţilor romano-catolici, iar eu să merg acolo la ora opt. M-am dus la ora 8 şi i-am spus: "Mă urmăriţi pe stradă unde mă duc, dar nu pe partea pe care merg eu, ci pe partea opusă, mă urmăriţi unde intru". Înăuntru mi-a spus: "Am venit să vă spun un lucru: Sfântul Părinte vrea să vă numească episcop". Eu am răspuns că nu accept, dar dacă Sfântul Părinte îmi porunceşte în ascultare, atunci nu voi avea ce face decât să mă supun. "Sfântul Părinte nu porunceşte nimănui în ascultare, dar vă roagă să primiţi". Atunci am zis: "Ştiu din morală că rugămintea unui superior este un ordin spus sub altă formă".

Aşadar, nu am avut ce face. Atunci mi-a spus: "După masă vom pleca la Bucureşti". Era 27 noiembrie. "Bine, mergem, dar în vagoane separate". Am mers la Bucureşti, iar acolo, la nunţiatură, am fost consacrat episcop, în 30 noiembrie 1948. La ceremonie au participat Arhiepiscopul romano-catolic de Bucureşti, Cisar, vreo 6 călugăriţe, trei călugări şi Mons. Del Mestre.

După terminarea ceremoniei, nunţiul, un om glumeţ, mi-a spus o glumă: "În rai s-a făcut mare zarvă că vine un episcop, iar Sfântului Petru a dat ordin ca totul să se pregătească cu mare grijă. O călugăriţă i-a spus: «Aceasta nu este dreptate. Noi, când eram pe pământ, tot aşa era: venea episcopul, spală, calcă, fă mâncare, pune flori. Aici este tot aşa când vine un episcop». Sfântul Petru însă a zis: «Călugări vin în fiecare zi în rai, dar un episcop nu a mai intrat de 600 de ani»". Aşadar, cu cât cineva are un rang mai mare în biserică, cu cât este mai grea mântuirea.

Lucrurile acestea vi le-am spus ca lumea să nu se întristeze, ci să aibă puţină bucurie, de aceea v-am spus lucruri mai îmbucurătoare. Nu v-am vorbit de suferinţe, de închisori, ci numai de lucrurile de suprafaţă. Vă mulţumesc la toţi pentru rugăciunile pe care le-aţi făcut pentru mine, la preoţii care au celebrat liturghia şi credincioşilor care au oferit liturghia şi cuminecarea pentru mine. Dumnezeu să le primească. Amin!