Mar?i, 10 decembrie 2011  
Ss Menas, Ermogen si Eugraf, m (+ 235)  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 PREDICI
Start :: Predici :: IPS Ploscaru

Aniversarea a 47 de ani
de la consacrarea întru Episcop

Lugoj, joi 30 noiembrie 1995

Ați ascultat această liturghie, ultima la celebrarea aniversării episcopatului meu, ca episcop al Lugojului. Astăzi vă voi vorbi despre trei lucruri: despre preoția mea, despre perioada în care am fost consilier al episcopului Bălan și despre cum am fost consacrat episcop. Poate cele două din urmă s-au petrecut fără voia mea, cu alte cuvinte am fost silit.

Când am fost hirotonit preot, am făcut o promisiune lui Dumnezeu: că nu voi cere nici un post în Biserică, ci mă voi duce acolo unde mă vor trimite superiorii. Eu aparțineam de Arhidieceza de Blaj, iar în acel an de teologie eram 33 de absolvenți. Din acești 33 de absolvenți, șapte ne-am hotărât să ne dăruim total lui Dumnezeu, să nu ne căsătorim, să fim preoți celibi. Colegii ne porecleau parașutiștii, pentru că superiorii ne trimiteau cu un singur ordin: "Îți faci bagajul și mergi acolo".

Ca să-l citez pe Topârceanu - care are o cunoscută poezie, "Balada chiriașului grăbit", în care spune: "Rămâi sănătoasă cucoană, îmi iau geamantanul și plec" - numai atât era: ne luam geamantanul și plecam.

Eu am fost numit profesor de religie la Brașov. Dar, pentru că profesorii de religie aveau vara trei luni vacanță, eu mergeam două-trei săptămâni și înlocuiam pe ceilalți preoți care erau în Vechiul Regat, ca să poată merge și ei acasă să-și vadă părinții. Unul era la Brăila, altul la Galați, Ploiești sau București.

Odată m-am dus la Brăila, să-l înlocuiesc pe preotul de acolo. Aveam cântăreț, un absolvent de teologie de la Blaj, foarte bun cântăreț și priceput în toate. Într-o zi a venit o femeie și a zis: "Eu sunt ortodoxă, dar aici preoții fac slujbele în mare grabă, toată lumea se grăbește, vă rog să veniți să ne faceți o sfeștanie". Credincioșilor ardeleni, care plecau în alte părți, li se zicea mocani. Femeia a zis: "Să faceți o sfeștanie mocănească, o să vină toată mahalaua". Am stabilit ziua și ne-am dus. Atunci, Brăila era un oraș provincial, cu mult praf, foarte puține străzi erau pavate, iar acolo, în mahala, intra praful peste pantofi. Am sosit acolo și, deschizând geanta pregătită de colegul meu, nu era patrafirul. Cântărețul a zis să facem sfeștania și fără patrafir. Dar eu am zis: "Sfeștanie mocănească, fără patrafir, nu fac". Femeia a văzut că stăm de vorbă și a venit la noi, întrebându-ne dacă e ceva necaz. I-am spus că nu avem patrafirul la noi și vom veni altă dată. "Nu, a zis ea, am un băiat care fuge până acolo și-l aduce". L-am chemat pe băiat, care știa unde este capela noastră (într-o casă). I-am spus: "Te duci acolo, îl cauți în curte pe crâsnic, iar dacă nu-l găsești intră în capelă, în partea dreaptă găsești un dulap, din care să iei un patrafir și-l aduci". S-a adunat popor mult să vadă sfeștania mocănească. Am stat mai mult de o jumătate de oră, dar băiatul nu sosea. Am mai stat un sfert de oră, apoi femeia se duse la poartă să vadă dacă nu vine băiatul. Am auzit numai atât: "Du-te înapoi! Du-te înapoi!". Băiatul venea cu sfeșnicul cel mare în spate, n-a știut ce este patrafirul; ce a văzut mai mare și roșu în capelă, aceea a luat. Femeia avea soțul de curând operat în spital și zise: "Să nu creadă cumva vecinii că a murit bărbatul meu, de aceea l-a trimis înapoi". Eu am plecat, nu am făcut sfeștania mocănească, poate a făcut-o parohul când s-a întors din concediu.

Mai târziu, fiind la Universitatea din Strasbourg, am primit o scrisoare de la superiorii din Blaj, care mă întrebau dacă vreau să merg la Lugoj. Eu am răspuns: "Mă duc acolo unde mă trimit superiorii", și m-au trimis la Lugoj. Venind aici, am fost numit secretar al Episcopului Bălan, într-o perioadă foarte grea. Episcopul avea o boală de ochi, cataractă, și nu putea fi operat decât atunci când nu mai vede deloc. Eu a trebuit să conduc, să-i citesc corespondența și multe alte lucruri. După ce am stat doi ani ca secretar, am fost numit canonic, consilier al episcopului. În general, consilierii episcopului erau numiți protopopii mai bătrâni, cu merite mari; eu abia aveam 31 de ani. Dar atunci era război, erau la putere Hitler și Musolini, ei porunceau în Europa. Episcopul era împotriva lor era democrat, nu era pentru dictatură.

Dintre protopopi, nimeni nu voia să vină la Lugoj. De ce? Pentru că atunci salarul era foarte mic și nu avea cum să trăiască aici cu familia. Episcopul a găsit să mă numească pe mine și pe Pr. Bălan Ștefan, care eram celibi. Noi stăteam în stranele acestea din față; erau numite strane canonicale, căci acolo stăteau canonicii. În duminica în care ne-a prezentat poporului, eram amândoi în aceste strane. Episcopul, îmbrăcat în odăjdii arhierești, cu toiagul în mână, a început predica prin aceste cuvinte (referindu-se la Hitler și Musolini): "Când vin apele mari, gunoaiele ies la suprafață". Atunci Timișul venea cu ape mari, erau inundații, apa aducea cai morți, case, copaci.

Eu am luat aceste cuvinte pentru mine, după un citat al Sfântului Ioan Evanghelistul unde vorbește despre Caiafa, care era marele preot al evreilor când l-au răstignit pe Isus Cristos și care a spus: "E mai bine să moară un om pentru popor, decât să moară tot poporul". Și adaugă Sfântul Ioan: "El nu a zis-o de la sine, ci arhiereu fiind al anului aceluia a profețit că Isus va muri pentru popor". Când episcopul a spus cuvintele: "Când apele vin mari, gunoaiele ies la suprafață", eu mi-am zis: "Foarte bine a spus, noi suntem gunoaie duse de ape și acum am ieșit la suprafață". După aceea am fost făcut vicar general, locțiitorul episcopului.

Dar, a venit comunismul și le-a cerut episcopilor bătrâni să se pensioneze. Trei dintre ei au acceptat să-și ceară pensionarea, printre ei și episcopul nostru. El zicea: "Nu are importanță de unde primești banii, de la casa de pensii sau fondul de salarii, ei pe mine nu mă pot da afară, decât Papa".

După ce el și-a prezentat demisia la minister, aceștia n-au mai acceptat scrisorile semnate de el. Eu trebuia să semnez toate protestele făcute împotriva comunismului, toată corespondența. Îmi amintesc că după ce am fost arestat, când am fost dus la București, era un locotenent cu noi în același vagon. Acesta mi-a spus pe nume, eu m-am mirat și am zis: "De unde mă cunoașteți?". "Am fost însărcinat cu preluarea bisericii din Lugoj", mi-a răspuns. L-am întrebat: "De ce nu m-ați arestat pe mine, ci ați arestat pe alții care nu aveau nici o legătură cu aceasta". A deschis gura să-mi spună, dar tocmai atunci a intrat un alt securist, iar ei se temeau unul de altul, pentru că se pârau, dar de deținuți nu se temeau. De aceea, el nu a mai vorbit și nu am putut afla de ce pe mine nu m-au arestat atunci.

În 28 oct. 1948 a fost arestat Episcopul Bălan, a fost dus la București. În aceeași zi, a venit Pr. Hebel de la Timișoara, care aducea o scrisoare din partea nunțiului adresată episcopului. Dar, cum el era arestat, am deschis scrisoarea. Nunțiul întreba ce ar zice episcopul de consacrarea mea ca episcop și mai amintea pe doi pe care nu-i cunoșteam. I-am răspuns Pr. Hebel că eu nu pot să scriu, dar să-i spună nunțiului că eu nu primesc. A primi atunci să fi episcop însemna să intri în închisoare. De altfel, poate dumneavoastră ați remarcat, mie funcția aceasta de episcop nu mi-a prea plăcut. Nu știu de ce, poate Dumnezeu nu mi-a dat chemare spre aceasta.

Părintele a scris la București că eu nu primesc, dar a venit nu la mult timp un delegat de la București, un călugăr, Fr. Tarciziu, și s-a interesat cine ar putea fi aici episcop în locul Episcopului Bălan. Eu i-am spus: "Căutați pe cine vreți, dar eu nu primesc". Apoi a venit un altul, Pr. Haag de la București. I-am spus: "Nu primesc". "Atunci pe cine recomanzi?". Am recomandat pe Pr. Chinezu care era protopop la București.

Catedrala era preluată deja, iar noi mergeam la Biserica romano-catolică. Acolo ascultam spovedanii, liturghia o făceam acasă. Odată a venit cineva să se spovedească și începe să vorbească în franceză. În Lugoj erau numai două persoane care se spovedeau în franceză: o doamnă maghiară bătrână, care nu știa românește, dar știa franceză, și un profesor. Acesta îmi spune: "Nu am venit să mă spovedesc, eu sunt Monseniorul Del Mestre de la nunțiatura din București, aș vrea să vorbim ceva împreună". Mi-a spus că rămâne în biserică, dar nu vrea să se arate preoților romano-catolici, iar eu să merg acolo la ora opt. M-am dus la ora 8 și i-am spus: "Mă urmăriți pe stradă unde mă duc, dar nu pe partea pe care merg eu, ci pe partea opusă, mă urmăriți unde intru". Înăuntru mi-a spus: "Am venit să vă spun un lucru: Sfântul Părinte vrea să vă numească episcop". Eu am răspuns că nu accept, dar dacă Sfântul Părinte îmi poruncește în ascultare, atunci nu voi avea ce face decât să mă supun. "Sfântul Părinte nu poruncește nimănui în ascultare, dar vă roagă să primiți". Atunci am zis: "Știu din morală că rugămintea unui superior este un ordin spus sub altă formă".

Așadar, nu am avut ce face. Atunci mi-a spus: "După masă vom pleca la București". Era 27 noiembrie. "Bine, mergem, dar în vagoane separate". Am mers la București, iar acolo, la nunțiatură, am fost consacrat episcop, în 30 noiembrie 1948. La ceremonie au participat Arhiepiscopul romano-catolic de București, Cisar, vreo 6 călugărițe, trei călugări și Mons. Del Mestre.

După terminarea ceremoniei, nunțiul, un om glumeț, mi-a spus o glumă: "În rai s-a făcut mare zarvă că vine un episcop, iar Sfântului Petru a dat ordin ca totul să se pregătească cu mare grijă. O călugăriță i-a spus: «Aceasta nu este dreptate. Noi, când eram pe pământ, tot așa era: venea episcopul, spală, calcă, fă mâncare, pune flori. Aici este tot așa când vine un episcop». Sfântul Petru însă a zis: «Călugări vin în fiecare zi în rai, dar un episcop nu a mai intrat de 600 de ani»". Așadar, cu cât cineva are un rang mai mare în biserică, cu cât este mai grea mântuirea.

Lucrurile acestea vi le-am spus ca lumea să nu se întristeze, ci să aibă puțină bucurie, de aceea v-am spus lucruri mai îmbucurătoare. Nu v-am vorbit de suferințe, de închisori, ci numai de lucrurile de suprafață. Vă mulțumesc la toți pentru rugăciunile pe care le-ați făcut pentru mine, la preoții care au celebrat liturghia și credincioșilor care au oferit liturghia și cuminecarea pentru mine. Dumnezeu să le primească. Amin!




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact