Greco-Catolic.ro

Mai există un argument poate cel mai simplu de constatat, argumentul istoric, de care ne vom ocupa astăzi. Marele filozof grec, Plutarh, spunea: "Nu există nici un popor care să nu fi ajuns la cunoştinţa de Dumnezeu". Că există oameni care afirmă că nu este Dumnezeu, aceasta a fost totdeauna.

Citim în Sfânta Scriptură: "Zis-a nebunul în inima lui, că nu este Dumnezeu". Dacă pe aceşti necredincioşi Sfânta Scriptură îi numeşte nebuni, nu înseamnă că nu au minte, căci însuşi Isus spune: "Fiii lumii acesteia sunt mai abili decât fiii lui Dumnezeu". Deci, necredincioşii nu înseamnă că nu au minte, ci sunt imprudenţi şi indiferenţi.

Cicero spunea că, dacă vedem într-un loc o casă, ştim că a fost construită de cineva. Sunt popoare sălbatice care nu au ştiut să folosească moneda, n-au ştiut să facă comerţ, dar au crezut într-o divinitate, chiar dacă nu ştiau cum ar trebui să fie acea divinitate. Nu există popor fără cunoştinţa de Dumnezeu.

Naturaliştii, care se ocupă de viaţa animalelor, au încercat să deosebească pe om de celelalte animale şi i-au zis homo faber, adică omul a inventat, a fabricat instrumente. Dar, există şi animale inferioare care au această dibăcie. De exemplu, pe fundul oceanelor trăieşte un crap care se numeşte crapul diogen. El prinde o larvă fosforescentă cu care urmăreşte prada, folosind-o ca o torţă. Tot aşa, un vultur din Etiopia, dacă găseşte un ou de struţ, el nu-l poate sparge cu ciocul. Atunci ce face? Ia o piatră şi o aruncă; adevărat că nimereşte greu oul, dar până la urmă, când îl loveşte, se sparge şi vulturul mănâncă conţinutul. De aceea nu a rămas omului denumirea homo faber, cel care face instrumente. Există o altă denumire pe care au dat-o omului: homo religiosus, singurul animal care are o religie. Însă fiind mulţi necredincioşi printre oamenii de ştiinţă, nu au voit să fie numiţi religiosus, şi au schimbat în homo sapiens. Singur omul dintre toate animalele din lume are raţiune.

Despre argumentul istoric am amintit la începutul acestor meditaţii când am vorbit despre revelaţie. Mai adăugăm câteva argumente pe care săpăturile arheologice şi rămăşiţele umane o dovedesc. Chiar dacă nu se ştie precis care i-a fost religia, cum nu se ştie care i-a fost culoarea sau modul de comunicare, omul primitiv a avut o credinţă. În prezent mai sunt triburi izolate care păstrează vechile credinţe. Un trib din insulele Adaman, numit Mincopi, când l-au descoperit englezii erau atât de înapoiaţi încât nu cunoşteau nici fierul, nici focul, nici îmbrăcămintea. Drept îmbrăcăminte erau unşi cu un noroi argilos. Quatrefage (antropolog şi naturalist englez +1892) afirma că acest grup de indivizi aparţine erei terţiare, dar totuşi ei credeau într-un singur spirit, Puluga, creator, judecător sever. Ei credeau în viaţa de dincolo de moarte. Deci, argumentul istoric este încă o dovadă că toate popoarele credeau într-o fiinţă superioară, chiar dacă nu avea nume.

Înainte de a intra în istoria sacră, vreau să vă spun două lucruri necesare pentru a înţelege mai bine istoria religiei.

Ce este antropomorfismul? Cuvântul grecesc antropos înseamnă om, iar morgos, morfia înseamnă formă de a vorbi în felul omului. Toată Sfânta Scriptura este scrisă pentru oamenii simpli care nu au avut cunoştinţe mari, foarte puţini dintre ei ştiau să scrie. De aceea, Dumnezeu le vorbeşte oamenilor în felul în care ei pot înţelege lucrurile.

Tot aşa, Dumnezeu, cu pedagogia sa divină, a vorbit omului. Citim în Sfânta Scriptură:

"Dumnezeu a luat ţărână, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie". Toată această descriere este un antropomorfism, adică Dumnezeu a vorbit ca şi cum ar fi fost un om şi ar fi avut mâini, dar Dumnezeu este spirit, crearea omului nu a fost aşa cum este descrisă în Biblie. Când auziţi cuvântul antropomorfism, să ştiţi că înseamnă o comparaţie a lui Dumnezeu cu un om, dar nu este aşa. Dumnezeu a zis lui Moise: "Şezi pe stânca aceasta; când va trece slava Mea, te voi ascunde în scobitura stâncii şi voi pune mâna Mea peste tine până voi trece; iar când voi ridica mâna Mea, tu vei vedea spatele Meu, iar faţa Mea nu o vei vedea!" (Ex. 33, 22) Deci, Domnul a vorbit cu Moise în cuvinte omeneşti.

Ce înseamnă patriarhatul? Oamenii au fost conduşi de la început de bărbaţii cei mai în vârstă. În limba latină pater înseamnă tată, deci, de la pater vine cuvântul patriarhat.

Sunt unele animale inferioare unde conducerea o are femela, bărbatul nu are mare importanţă în aceste grupări. Aşadar, patriarhat este când conduce bărbatul, iar matriarhat când conduce femeia.

În toată Sfânta Scriptura, atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, conducerea o are bărbatul. Când se citeşte genealogia lui Isus în Evanghelia după Matei, începe aşa: "Isus Cristos fiul lui Avraam, Avraam a născut pe Isac, Isac a născut pe Iacob", adică bărbaţii "năşteau", nu femeile. Femeile sunt cele care suportă chinurile naşterii şi atâtea necazuri în legătură cu venirea pe lume a unui copil, dar tot bărbatul este cel felicitat.

În cartea "Istoria culturii şi civilizaţiei", scrisă de Ovidiu Drâmbă, autorul afirmă că niciodată femeia nu a condus, ci totdeauna a condus bărbatul. Aşa este şi astăzi. Bărbatul este mai liber, are forţa mai mare şi munca mai bine retribuită.

Astăzi 11 iulie, Biserica sărbătoreşte pe Sfânta Eufemia. Eufemia s-a născut în regiunea Calcedonului, pe vremea împăratului Diocleţian. Era creştină şi într-o perioadă de persecuţii ea a fost dusă în faţa guvernatorului, unde a declarat cu toată demnitatea că este creştină şi nu se sperie de torturile împăratului, căci în cer o aşteaptă fericirea veşnică. Eufemia a fost torturată, trasă pe roată, aruncată în flăcările unui foc puternic, apoi dusă în arene la fiarele sălbatice, dar din toate acestea a ieşit nevătămată, iar la urmă i s-a tăiat capul.

Sfânta Eufemia şi-a dovedit credinţa ei acceptând martiriul, căci fără fapte credinţa este moartă. Amin!