Ca și ceilalți evrei de pe vremea sa, Ștefan fusese crescut în credința greșită despre Mesia împărat pământean puternic, dezrobitor al poporului evreu de sub jugul roman. Dar, cu timpul, cuvântările lui Isus, ca și întreaga persoană a acestuia, i-au spulberat această credință falsă despre Mesia și, astfel, el a ajuns să se atașeze de Isus cu toată ființa, devenind un ucenic plin de râvnă sfântă pentru Învățătorul său. Se crede că făcuse parte dintre cei șaptezeci de ucenici ai Domnului, fiind, mai târziu, ales și sfințit diacon și ocupând locul întâi în grupul celor șapte diaconi, adică slujitori încredințați cu ajutorarea văduvelor, orfanilor și săracilor. Sfânta Scriptură îl numește "Bărbat plin de credință și de Spirit Sfânt" și adaugă: "Iar Ștefan, plin de credință și putere, făcea minuni și semne mari în popor" (Fapte VI 5-8), așa încât, mai ales prin el, se sporea tot mai mult numărul creștinilor în Ierusalim.
Dar roadele minunate produse de cuvântările înflăcărate ale lui Ștefan au ațâțat împotriva lui furia cărturarilor și bătrânilor poporului, adică a apărătorilor habotnici ai Legii lui Moise. Ei l-au atacat fără milă cu învinuiri nedrepte, dar nu au putut rezista înțelepciunii și convingerii cu care le vorbea. În cele din urmă, ei au recurs la arma josnică a minciunii și calomniei; au ațâțat mulțimea împotriva lui și l-au târât înaintea înaltului sfat al evreilor. Acolo au pus martori mincinoși care au declarat despre el că ar fi vorbit contra Templului și contra Legii lui Moise. Provocat din partea marelui arhiereu să se apere, Ștefan, cu fața luminată, ca de înger, și aprins de un neînfricat curaj, începu să vorbească despre mila arătată de Dumnezeu față de poporul evreu prin strămoșul lor Avram și prin Moise și despre nerecunoștința evreilor, care în repetate rânduri l-au părăsit pe Dumnezeu, închinându-se idolilor. Ștefan îi apostrofează: "Tari la cerbice și netăiați împrejur, cu inima și cu urechile, voi pururea stați împotriva Spiritului Sfânt, întocmai ca părinții voștri. Pe care dintre profeți nu i-au izgonit părinții voștri și i-au ucis pe aceia care mai înainte vesteau venirea Celui drept (adică a lui Cristos, n.n.), ai căruia vânzători și ucigași v-ați făcut voi acum" (Fapte VII, 51-52). La aceste cuvinte, ei scrâșniră din dinți împotriva lui Ștefan. Acesta, ridicându-și ochii spre cer, continuă: "Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu" (Fapte VII, 55). Dușmanii nu-și mai puteau stăpâni furia și, ca ieșiți din minți, l-au târât afară din oraș ca să-l omoare cu pietre. Sfântul nu se împotrivi, ci, urmând exemplul Învățătorului său, Isus, se supuse cu blândețe morții, mărturisindu-L astfel, până la capăt, pe Cristos, care, cu aceleași dispoziții, S-a dăruit morții pentru el. Acoperit de răni, în clipa morții, Ștefan își uită de propriile-i chinuri și, ca pentru a-L urma până la sfârșit pe Isus, Maestrul său, îngenunchind, imploră întocmai ca Isus harul iertării pe seama propriilor săi călăi: "Doamne, nu le socoti păcatul acesta!" (Fapte VII, 60). Și, cu aceste cuvinte, și-a dat sufletul, după ce înainte se rugase asemenea lui Isus: "Doamne Isuse, primește sufletul meu!" (Fapte VII, 59).
Ce admirabilă reproducere a morții lui Isus în acest dintâi martir al Său!
Două mari virtuți aureolează figura protomartirului Ștefan, așa cum ne apare ea zugrăvită de însăși viața lui: 1. Caritatea, adică iubirea sa, dusă până la eroism și 2. Tăria sa mai presus de fire.
1. Caritatea Sfântului Ștefan față de cei oropsiți o dovedește alegerea lui ca diacon, pentru ajutorarea văduvelor, orfanilor și săracilor. Dar ideea și-a manifestat-o nu numai față de aceste categorii de lipsiți, pentru care fiecare simte, în mod firesc, milă, ci a practicat-o în mod eroic, chiar față de dușmanii săi proprii, care l-au ucis, fiind nevinovat. Înălțată pe acest pisc amețitor, iubirea nu mai e o virtute naturală, căci natura îl împinge pe om să-și urască dușmanii, ci e o virtute supranaturală prin excelență, ce izvorăște din iubirea lui Isus cel Răstignit.
Acest gest dumnezeiesc al Sfântului în clipa cea mai dramatică a fost, desigur, argumentul hotărâtor care va duce la convertirea lui Saul, a acelui tânăr care păzea hainele lui Ștefan în timp ce acesta suferea martiriul, și care va deveni, mai târziu, Sfântul Pavel, Apostolul neobosit al neamurilor.
2. A doua virtute supranaturală, de asemeni dusă până la eroism, care încununează fruntea întâiului martir Ștefan, este tăria creștină. Vederea cerului deschis și a lui Isus Cristos șezând de-a dreapta lui Dumnezeu și invitându-l să ia loc lângă El, i-a susținut lui Ștefan credința și i-a dat acea tărie nezdruncinată care l-a făcut să primească cu seninătate tortura și moartea pentru Cristos și să-și încredințeze, fericit, sufletul în mâinile Lui.
Astfel, prin aceste două virtuți, trăite în mod eroic: prin iubirea supranaturală a semenilor și tăria supranaturală, arhidiaconul Ștefan își primește cununa de mucenic, din mâna Maestrului și modelului său, binemeritându-și, prin aceasta, numele de Ștefan, care în românește înseamnă încoronat.
Viața de abnegație și martiriul Sfântului Ștefan sunt, și pentru noi, un îndemn spre a-l mărturisi pe Cristos prin deprinderea iubirii și tăriei creștine. De câtă dragoste avem nevoie zilnic în raporturile cu semenii, de la care ne vin deseori atâta nepăsare și nerecunoștință, și care interpretează tendențios și răutăcios cele mai curate intenții și cele mai dezinteresate gesturi! Câtă tărie și iubire ne trebuie în toate aceste cazuri, ca să-L putem urma pe Cristos în blândețe, îngăduință, iertare.
De aceea, iubiții mei, să ne recomandăm cu încredere mijlocirii Sfântului protomartir Ștefan, rugându-l să ne obțină de la Mântuitorul harul iubirii și tăriei creștine ca să-L mărturisim fără șovăire pe Isus în toate împrejurările, atât cu vorba, cât și cu fapta. Să-l rugăm să ne câștige harul de a scoate, ca el, din gândul la Cer și din speranța fericirii ce ne așteaptă acolo, tăria de a lupta fără compromis pentru triumful voinței lui Cristos în noi și în jurul nostru și de a accepta cu smerenie, blândețe și seninătate, din iubirea pentru El, necazurile și greutățile de fiecare zi. Să-i cerem să ne obțină, de asemeni, harul acelei iubiri suprafirești, divine, care îmbrățișează deopotrivă pe cei buni și pe cei răi, pe cei ce ne urăsc ca și pe cei ce ne iubesc, pe cei ce ne vorbesc de rău, ca și pe cei ce ne prețuiesc și ne laudă; dar, mai presus de toate, harul de a ierta din toată inima pe cei care ne-au ofensat grav, ucigându-ne, poate, chiar bunul nume, și să dezrădăcinăm din inimă orice urmă de resentimente, spre a împlini astfel porunca cea nouă a lui Isus: "Poruncă nouă vă dau, ca să vă iubiți unii pe alții; precum v-am iubit Eu, și voi să vă iubiți unii pe alții" (Ioan XIII, 34). "Iubiți pe vrăjmașii voștri, grăiți de bine pe cei ce vă grăiesc de rău, faceți bine celor ce vă urăsc și vă rugați pentru cei ce vă asupresc și vă ponegresc: ca să fiți fiii Tatălui vostru care este în Cer, căci El răsare soarele Său și peste cei răi și peste cei buni, și plouă și peste cei drepți, și peste cei nedrepți" (Matei V, 44-45).
De iubim pe aceia care ne iubesc suntem numai oameni, cu nimic mai buni decât păgânii, care încă iubesc pe cei care îi iubesc. Dar atunci când iubim pe aceia care ne urăsc și ne fac rău, de abia atunci suntem creștini, adică născuți din Cristos și mărturisitori ai Lui care ne-a dat porunca cea nouă să ne iubim așa cum ne-a iubit El; de abia atunci pulsează în noi viața lui Dumnezeu, căci de abia atunci Dumnezeu trăiește în noi, cum ne spune Sfântul Ioan Apostolul și Evanghelistul: "Dumnezeu este dragoste și cel ce rămâne în dragoste locuiește în Dumnezeu și Dumnezeu într-însul" (I Ioan IV, 16). Amin.