Din moment ce omul s-a răzvrătit contra voinței Creatorului, era firesc ca și poftele sale instinctuale, până atunci supuse voinței omului, să se răzvrătească împotriva lui, împotriva legii minții, provocând în el acea continuă luptă contra minții și ajungând să-l pervertească în așa măsură încât și-a făcut din vicii idoli, cărora le aducea jertfe. Ura, invidia, lăcomia, închinarea la vițelul de aur, desfrâul, setea de dominare și putere, disprețul pentru semeni au dus individul și popoarele la mizerie, crime și războaie. Mai jos omul nu putea să cadă. Din această prăpastie a păcatului și a urmărilor lui tragice, omul singur nu se poate salva. Avea nevoie de o nouă intervenție divină, care să-i dea putința de a se reabilita. Această a doua intervenție, după creare, a fost o re-creare, căci prin Întruparea și moartea lui Dumnezeu-Fiul, omului i-a fost redată demnitatea de fiu al Creatorului, pierdută prin păcat. Acesta este, după prima creare, al doilea eveniment hotărâtor pentru destinul omului și istoria omenirii.
Dacă, prin prima creare, Dumnezeu l-a înălțat pe om la Sine, îndumnezeindu-l prin harul sfințitor, prin a doua creare, adică prin Jertfa răscumpărării, Dumnezeu însuși S-a făcut om, ca pe om să-l facă - precum spune Sfântul Augustin - Dumnezeu, desigur nu prin natură, ci prin participarea la viața Lui. Astfel, omul ajunge din nou în contact vital cu Dumnezeu, care devine prietenul, fratele său, sufletul sufletului său, un trup cu El prin Sfânta Euharistie, Dumnezeu inspirându-i felul Său de a gândi, de a privi lumea, de a lucra, de a iubi. Această comuniune de viață, de iubire, își va atinge deplinătatea în veșnicie unde omul, cu trupul spiritualizat, se va uni în mod nevăzut cu Creatorul, Răscumpărătorul și Sfințitorul său la veșnicul ospăț ceresc, simbolizat, închipuit, prin Cina cea mare despre care ne vorbește pericopa citită azi, ospăț pregătit de Dumnezeu-Tatăl, din veșnicie, întregii omeniri, și, în primul rând, poporului ales, chemat să participe la el încă de aici de pe pământ, prin primirea cuvântului evanghelic, prin virtuțile teologice, prin care ne unim cu Dumnezeu în mod spiritual, și prin participarea la Cina Euharistică.
Dar, oare cum au răspuns evreii, cum au răspuns și răspund, în general, oamenii chemați la cina dumnezeiască a mântuirii? Cum prețuiește omul harul chemării la împărtășirea cu Dumnezeu?
"Și au început toți a-și cere iertare într-un chip" (Luca XIV, 18) spune parabola. Și cei care au refuzat invitația la ospățul mântuirii au fost tocmai evreii. Prin ei, mesajul Evangheliei trebuia să se răspândească și la celelalte popoare, căci Isus a venit pentru mântuirea tuturor. Iată de ce, în arborele genealogic al Mântuitorului, găsim și păgâni, de pildă pe moabiteanca Rut, soția lui Boz, străbunicul lui David, unul dintre strămoșii lui Isus. Pentru acest motiv, spre a sublinia universalitatea mântuirii, Biserica, în această a 28-a duminică după Rusalii și penultima dinaintea Sfintei Nașteri, sărbătorește pe toți strămoșii după trup ai Mântuitorului.
Ce i-a oprit pe cei invitați la cină și ce îi oprește, și azi, pe oameni, să primească mesajul mântuirii?
Răspunsul ni-l dă parabola: "Am cumpărat moșie și trebuie să merg s-o văd. Te rog să mă ierți" (Luca XIV, 18), se scuză primul invitat. Iată prima piedică ce îl reține și pe omul de azi, și dintotdeauna, de a-L primi pe Isus în viața Sa, de a se nutri cu Cuvântul Său, de a se împărtăși cu El: e pofta ochilor, adică iubirea dezordonată de bunuri vremelnice, punerea lor pe prim plan, mai presus de interesul veșnic al sufletului, prețuirea lor ca scop suprem al vieții. Această concepție îl face pe om nedrept, lacom, înșelător, împietrit în fața mizeriilor materiale și spirituale ale semenilor.
"Mi-am cumpărat cinci perechi de boi și merg să-i încerc. Te rog să mă ierți" (XIV, 19), se scuză al doilea invitat. Iată a doua piedică: trufia vieții. Cinci perechi de boi este și o avere, și un prilej de fală, de a atrage privirea și admirația altora asupra stării prospere - prilej de vanitate. Și câte s-ar putea spune despre vanitatea, mândria omului modern?
"M-am însurat, de aceea nu pot veni" (XIV, 20), iată și a treia piedică: pofta trupului. Bine - ar zice cineva -, dar în parabolă e vorba de o căsătorie, de un fapt legitim. Desigur, căsătoria este un sacrament, un lucru sfânt și sfințitor; dar și cel căsătorit trebuie să fie gata de a renunța chiar și la o plăcere legitimă atunci când Dumnezeu îl cheamă în mod special să-i împărtășească un dar, o bucurie, un favor spiritual. De aceea, mortificarea, adică renunțarea, înfrânarea, în general, prin care omul își menține pornirile instinctelor în limita ordinii firești, este o îndatorire a oricărui creștin, deoarece fără mortificare nu există mântuire: "De veți viețui după trup, veți muri (spiritualicește, n.n.) - ne avertizează Apostolul neamurilor -, însă de veți omorî cu spiritul faptele trupului vostru, veți trăi" (Romani VIII, 13). Și tot el: "Cei ce sunt ai lui Cristos și-au răstignit trupul cu patimile și poftele" (Galateni V, 24).
Ce răspundere gravă, înspăimântătoare, apasă pe conștiința tuturor factorilor vinovați de răspândirea acelor publicații imunde și criminale ce se vând la tot pasul, reviste obscene, ilustrate cu atâta nerușinare, romane captivante ce murdăresc sufletele tinerilor! Cei chemați să vegheze la formarea morală a tineretului stau pasivi la această campanie de pervertire a sufletelor și nu iau nici o măsură eficientă contra acestei prese criminale, deși acest genocid spiritual, care atentează la însăși ființa morală a națiunii, este mai dezastruoască decât genocidul fizic.
Iubiți credincioși,
Ne mai despart doar zece zile de marele mister al Nașterii Domnului, zile de post, care însă nu înseamnă numai renunțarea la anumite mâncăruri, deoarece, sub acest aspect - cum știm -, în urma relaxării disciplinei postului, postul Crăciunului nu se deosebește de celelalte perioade ale anului, ci înseamnă lupta contra celor trei pofte despre care am vorbit, pentru a-L întâmpina cu sufletul și inima curată pe cel Născut în ieslea Bethleemului, smerit ca un rob, despuiat de bogăție, de fast și glorie lumească, expus tuturor rigorilor iernii, crescut apoi în anonimat și ascultare de părinții pământești, pentru ca, mai târziu, tot din ascultare, după o viață plină de privațiuni, dispreț, batjocori și calomnii, să ni se ofere ca hrană în Banchetul Euharistic și ca jertfă de răscumpărare pe Cruce. Prin toate acestea El ni se dăruiește nu numai ca Mântuitor și Mijlocitor, ci și ca Model de despuiere de noi înșine și de lume, adică de tot ce în lume e potrivnic lui Dumnezeu și unirii noastre cu El.
Iată de ce, pentru a ne face vrednici de participarea la cina pe care Isus ne-o pregătește prin nașterea Sa și ne-o oferă la masa euharistică drept preludiu al Ospățului veșnic din Cer, trebuie să ne îmbrăcăm în virtuțile cu care El S-a coborât printre noi în noaptea de mister, în: blândețe, smerenie, răbdare, dezlipire, cu sufletul măcar, de cele vremelnice, acceptarea lipsurilor de tot felul - și ce ocazie de asemănare cu El ne oferă viața de fiecare zi -, toate în semn de pocăință, spre purificare, pentru ca apoi, reînnoiți sufletește prin spovedanie, să-L primim în ieslea sufletului prin împărtășirea cu Pâinea Euharistică, chezășia vieții și fericirii veșnice. Amin.