Joi, 28 martie 2011  
S Stefan Taumaturgul, c (+ 813). S Ilarion cel Nou...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 PREDICI
Start :: Predici :: pr. Neamtiu

Schimbarea la Față

Despre fericirea veșnică

Neastâmpărul cu care omul caută fericirea dovedește că, în adâncul sufletului său, există un abis pe care nu poate să-l umple nici pământul, nici universul întreg cu toate comorile și minunățiile lor, deoarece între întreaga creație și suflet este aceeași distanță ca între ceva și infinit. Din ceva, oricât s-ar multiplica, nu se poate obține infinitul. Iată de ce, nici un om nu a putut pronunța vreodată cuvinte ca: sunt pe deplin fericit, nu mai doresc niciodată nimic; nimic nu-mi poate amenința fericirea ...
Schimbarea la față a Mântuitorului ne învață că fericirea deplină se află dincolo de fruntariile acestei lumi, căci cei trei apostoli, participanți la evenimentul pe care-l prăznuim, deși îl avuseseră în mijlocul lor pe Isus, totuși, numai după ce au fost inundați pentru câteva minute de razele luminii cerești în care le apăru înveșmântat Isus pe Tabor, au putut exclama: "Doamne, bine ne este să fim aici. De vrei, să facem trei colibe: una Ție și una lui Moise și una lui Ilie" (Matei XVII,4). Și acea șuviță de lumină cerească ce a făcut ca fața lui Isus să strălucească asemenea soarelui, iar mantia să devină albă ca zăpada, i-a pătruns atât de adânc pe cei trei apostoli încât, neputând-o suporta, au căzut cu fața la pământ, năuciți și ca transportați în altă lume, într-o stare de beatitudine, din care răsună glasul celui Preaînalt: "Acesta este Fiul meu cel iubit, întru care am binevoit; pe acesta să-L ascultați" (Idem XVII,5).
Această minunată și cerească priveliște ne predispune și pe noi să dorim acea fericire pe care au pregustat-o apostolii și să căutăm să știm în ce constă fericirea veșnică.
Când vrem să exprimăm noțiunea de fericire veșnică, întrebuințăm expresii ca: fericire supranaturală, Împărăția cerească, Împărăția lui Dumnezeu, Rai, Cer; dar nici una dintre acestea nu exprimă însăși esența, natura acestei fericiri. Singura denumire corectă ce exprimă esența acesteia este dată de teologi și anume: viziune beatifică sau vedere fericitoare, deoarece viața veșnică este o vedere; dar nu o vedere trupească, ci una spirituală. Spiritul, mintea noastră, în condițiile unirii sale substanțiale cu trupul, aici pe pământ, nu poate cunoaște direct obiectele materiale decât prin mijlocirea simțurilor, singurele ce pot veni în contact nemijlocit cu ceea ce este material, prin actele de percepție și intuiție; intervine apoi spiritul nostru care, prin procesul de abstracție și generalizare, dezbracă cunoașterea senzorială de tot ce este concret, material, formând noțiunea, ideea, conceptul, care constituie expresia cunoașterii spirituale. Or, Dumnezeu, viața veșnică, fericirea veșnică, fiind realități și trăiri pur spirituale, nu pot fi experimentate de noi aici pe pământ, prin simțuri; de aceea nu putem avea despre ele un concept adecvat, propriu, ci numai o idee analogă, formată din ideea pe care o avem despre aspectele fericirii pământești.
Spuneam că viața veșnică este o vedere care îl face pe om pe deplin și pentru totdeauna fericit. Dar, care este obiectul acestei vederi fericitoare? Este Însuși Dumnezeu, cu infinitele Sale perfecțiuni, Dumnezeu unul în fire și întreit în persoane: Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt. Însuși Mântuitorul ne-o spune: "Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Isus Cristos pe care L-ai trimis" (Ioan XVII,3). Dar Dumnezeu, fiind substanța pur spirituală, deci inaccesibil simțurilor noastre, nu poate fi cunoscut în mod intuitiv, direct, ci numai în mod analog, prin considerarea cauzalității din lume, ce presupune o cauză primă care să existe de la sine, apoi prin considerarea perfecțiunilor relative, existente în ființele create, care presupun o ființă care să le posede în mod absolut, în măsură infinită. Direct, adică așa cum este El în Sine, nu Îl vom putea cunoaște pe Dumnezeu, decât după moarte, în lumina slavei cerești, care va lărgi capacitatea de cunoaștere a intelectului nostru, ca să-L putem vedea în esența Sa. De aceea, cunoașterea lui Dumnezeu, aici, fiind numai analogă, nu proprie, adecvată, ea nu e saturantă, nu e deplin fericitoare cum va fi cea suprafirească, din Cer. Acolo Îl vom vedea pe Dumnezeu așa cum este: adevărul, binele, frumosul, bunătatea, iubirea, toate atributele Sale infinite, dar, desigur, nici atunci nu Îl vom cunoaște în plenitudinea Lui, căci capacitatea noastră de cuprindere va rămâne tot limitată, însă fiecare Îl va vedea în suficientă măsură ca să devină pe deplin și veșnic fericit.
Atât de veșnic nouă și intensă va fi acea fericire, de care vor fi învredniciți cei mântuiți, încât, dacă sufletul nu ar fi întărit și susținut permanent de harul divin, nu ar putea rezista, așa după cum, cineva, fără același continuu influx divin, nu ar putea suporta o durere nemărginită în intensitate și durată. Fiecăruia ne-a fost dat să auzim de cazuri în care unul sau altul a murit subit, lovit de o mare durere fizică sau morală. Și totuși, aceste cazuri, oricât de ieșite din comun ar fi ele, rămân în limitele firescului.
Atunci, ce am putea spune, oare, despre fericirea suprafirească din Cer, despre care Sfântul Pavel zice: "Ochi de om nu a văzut, urechi de om nu au auzit, și la inima omului nu a pătruns ceea ce a pregătit Dumnezeu celor ce Îl iubesc". Ochiul ar orbi privind, urechea ar surzi auzind și inima ar plesni, dacă - toate aceste organe - nu ar fi întărite de Dumnezeu prin harul sfințitor care, încă aici pe pământ, formează organismul supranatural al sufletului, dimpreună cu virtuțile vărsate: credința, speranța și iubirea, și cu cele șapte daruri ale Duhului Sfânt, care pregătesc pentru Cer ființa noastră răscumpărată de Cristos.
Dar, deși, aici pe pământ, cum spusesem, nu Îl putem vedea pe Dumnezeu, El, în bunătatea Sa, i-a învrednicit pe unii din aleșii Săi să fie inundați de o rază a ființei Sale, încă fiind ei în viață. Astfel, când Moise s-a coborât din Muntele Sinai, unde îi vorbise Dumnezeu, fața îi strălucea ca soarele, iar din cap îi ieșeau raze strălucitoare. Profetul Isaia, căruia i-a fost dat să vadă slava Celui Preaînalt, a rămas fără grai câtva timp și nu a putut rosti decât A! A! A! Sfântul Pavel, apostolul neamurilor, a fost răpit cu spiritul "până la al treilea cer", unde a auzit cuvinte cu neputință de exprimat în grai omenesc. Și, după el, toți marii mistici care, în extazele lor, au gustat o clipă din această inefabilă fericire, fapt ce presupune însă un deosebit grad de sfințenie, de unire cu Dumnezeu. Omul, ajuns în această etapă a vieții mistice, este cu desăvârșire recules și întreg spiritul său, voința și iubirea sa, sunt concentrate în Dumnezeu. Fiind absorbit în Dumnezeu, pentru un astfel de suflet a face în toate voia lui Dumnezeu este totul, este însăși rățiunea lui de a fi, de a trăi. În el totul trăiește numai pentru Dumnezeu, părintele său. Cu picioarele atinge pământul, dar sufletul său trăiește în cer.
Iubiții mei, Cristos, prin transfigurarea Sa de pe Tabor, sfinții care prin unirea cu Dumnezeu s-au împărtășit de lumina Taborului și chiar trista noastră experiență personală de fiecare zi, ne demonstrează că fericirea adevărată și deplină nu este aici, ci în lumea iubirii divine din Cer. Dar tragedia e că, deși știm aceasta și simțim amărăciunea deziluziilor ce ni le oferă lumea, deși ne plângem: Doamne, cât de rea e lumea, câte înfrângeri și dezamăgiri ne este dat să suferim, totuși nu năzuim să ne asigurăm fericirea ce ne-o îmbie azi lumina Taborului. Nu o facem, deoarece urcușul spre Tabor cere efort de reculegere, de intrare în noi înșine, de adunare a gândurilor și detașare de cele lumești, tăcerea simțurilor, astuparea urechilor la strigătul sirenelor, înfrânarea imboldurilor răvășite ale cărnii și hotărârea fermă de a viețui nu în trup, ci în spirit și adevăr, renunțarea la voința omului trupesc spre a ne umple de voința lui Dumnezeu în toate ale noastre. Nu fără un adânc tâlc, Isus, cu șase zile înainte de transfigurarea Sa, le adresează Apostolilor chemarea: "Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în toate zilele și să Mă urmeze" (Matei XVI,24-25). O spune aceasta, spre a-i face să înțeleagă că drumul spre bucuria transfigurării trece prin lepădarea de sine și prin stațiunea Crucii. De aceea, în mijlocul chinurilor morții prin care ei Îl vor mărturisi pe Maestrul și Mântuitorul lor, amintirea clipelor de fericire trăite azi de ei le va da tăria și curajul neînfricat prin care ei vor accepta cu zâmbetul pe buze sfârșitul, acel sfârșit care, de fapt, era intrarea triumfală în gloria cerească, transfigurarea și comuniunea deplină cu Sfânta Treime.
Iată de ce, credința și nădejdea tare în fericirea care ne este promisă și nouă trebuie să ne fie imbold și sprijin în lupta și truda de fiecare zi, bine știind că "necazul nostru, repede trecător și ușor, lucrează în noi peste măsură de mare și veșnică mărire" (II Cor IV,17). Amin.




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact