Minunată a fost nașterea, uimitoare viața și amețitor de înaltă chemarea acestui profet.
1. Părinții săi, preotul Zaharia și Elisabeta, rudă cu Preacurata, au nutrit și cultivat, o viață întreagă, dorul după un urmaș, după un copil prin care să se perpetueze speranța în Mesia care avea să vină. Cine știe, poate el va fi mai fericit decât noi - își spuneau ei -, poate va fi învrednicit de Dumnezeu să vadă izbăvirea acestui popor atât de obidit. Poate ochii lui se vor odihni măcar pentru o clipă asupra Mântuitorului. Căci, după profeții, vremea sosirii Lui era aproape.
Dumnezeu, după cum aflăm din Evanghelia citită astăzi, a ascultat rugăciunea acestor doi drepți și le-a împlinit dorul nutrit zeci de ani cu atâta cucernicie, căci iată, lui Zaharia, acum la adânci bătrânețe, pe când slujea în templu, i se vestește, prin îngerul Gavriil, că soția sa, Elisabeta, va naște, acum la bătrânețe un fiu, căruia îi va pune numele Ioan, și că acesta va fi mare înaintea Domnului, că "se va umple de Spiritul Sfânt încă din pântecele mamei sale" (adică va fi curățit de păcatul strămoșesc înainte de a se naște) și că "va merge înaintea feței Domnului, ca să-I gătească popor desăvârșit" (Luca I 15 și 17). Și, fiindcă Zaharia s-a îndoit de mesajul îngerului, a fost pedepsit să rămână mut până în ziua când se va împlini făgăduința. A opta zi, după ce s-a născut pruncul, când a avut loc ritualul tăierii împrejur, Zaharia - fiind încă mut -, întrebat cum ar dori să se numească pruncul, a scris pe o tăbliță: "Ioan să-i fie numele". Și, în aceeași clipă i s-a dezlegat limba și a început să-L preamărească pe Dumnezeu și a profețit: "Și tu, pruncule, Profetul celui Preaînalt te vei numi: căci vei merge înaintea feței Domnului ca să-I gătești căile" (Luca I 76). "Iar pruncul creștea și se întărea cu spiritul, și a fost în pustiu până în ziua arătării lui către Israil" (v. 80). Astfel își încheie Sfântul Evanghelist Luca relatarea.
2. "Și a fost în pustiu (...)" - iată cum a înțeles Ioan să se pregătească pentru îndeplinirea cu vrednicie a soliei de Premergător și Botezător al Mântuitorului. Încă din copilărie, el părăsește căminul părintesc și se retrage în pustiul de lângă Iordan, nu pentru că acasă, în mediul familial atât de evlavios, nu și-ar fi putut însuși virtuțile, ci pentru că înalta lui menire avea nevoie de o totală izolare chiar și de familie, spre a putea capta nestânjenit influxurile Spiritului Sfânt.
Toate lucrurile mari se zămislesc, se dezvoltă și își pregătesc rodul în tăcerea singurătății. Iată de ce Sfântul Ioan caută deșertul, unde sufletul său să se poată înălța nestingherit, ca un vultur, spre cele mai amețitoare culmi, unde să poată sta de vorbă cu sine și cu Dumnezeu. Cine învață să tacă învață să gândească, să mediteze, să adâncească lucrurile până în miezul ființei lor, iar cine s-a apropiat de ființa intimă a lucrurilor s-a apropiat de însuși Creatorul acestora, izvorul înțelepciunii. Pentru aceste motive, Ioan se face ucenicul tăcerii, meditând până în clipa când va primi, de Sus, semnalul de a vesti lumii impietrite și înghețate cuvântul de tunet și foc ce va strivi crusta de piatră și va topi gheața de pe inimi, înmuindu-le în lacrimile pocăinței.
Pentru ca avântul său spre piscuri să nu fie frânat de povara lutului, Sfântul își supune trupul la o disciplină aspră ca stânca deșertului. Îl învață să se mulțumească cu strictul necesar. În loc de îmbrăcăminte moale, un veșmânt aspru de păr de cămilă; în loc de încălțăminte, ascuțișul cremenii din Bethabara - căci așa se numea pustiul -, ori ghimpii scaieților de pe ogoare și câmpii. În loc de hrană copioasă, rădăcini, lăcuste și miere sălbatică. În loc de pernă cu puf pentru un trup slăbit de post și veghe, o piatră înfierbântată de soarele dogorâtor al pustiului, iar în loc de plapumă, bolta imensă a cerului mediteranean.
3. Așa a trăit Sfântul Ioan și aceasta i-a fost univesitatea în care s-a pregătit la slujba menirii sale amețitor de înaltă.
Zic amețitor de înaltă, deoarece chemarea lui Ioan era ca, la capătul unei lumi în agonie, la acea răscruce de istorie când păgânismul se destrăma, el, Ioan, să fie crainicul, tulnicul și glasul Împăratului Cerului, al Întemeietorului unei noi lumi, zidită pe adevăr și iubire. "A venit - spune celălalt Ioan, evanghelistul - întru mărturie, ca să mărturisească de lumină, ca toți să creadă prin el. Nu era el lumina, ci avea să mărturisească de lumină" (I Ioan 7-8). Adică de Cristos. Era: "glasul celui ce strigă în pustiu: «Gătiți calea Domnului», precum a zis Isaia prorocul" (Ibid. I, 23). Cu alte cuvinte, Ioan era instrumentul prin care Isus Cristos, lumina lumii, adresează omenirii chemarea la pocăință, la convertire, la metanoia, adică la transformarea spirituală cerută de Mântuitorul. "(...) și căile strâmbe vor fi drepte, iar cele colțuroase, căi netede. Și va vedea tot omul mântuirea lui Dumnezeu" (Luca III 6-7), își continuă Ioan Botezătorul predica. Adică, toate poftele păcătoase trebuie smulse din inimă, pentru ca oamenii să-L poată primi pe Mesia ca Împărat al inimilor curate.
Tuturor care veneau la Iordan ca să primească de la Ioan Botezul pocăinței, Ioan le adresa cuvinte inspirate, fie de mustrare, fie de încurajare și îndemn blând, după cum era cazul. Fariseilor și saduceilor le spunea: "Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiți de mânia cea viitoare? Faceți, așadar, roade vrednice de pocăință (...). Căci iată securea zace la rădăcina pomilor. Deci tot pomul care nu face rod bun se taie și se aruncă în foc" (Luca III, 7-9).
Mulțimilor le zicea: "Cel ce are două haine, să dea celui ce nu are; și cel ce are bucate, asemenea să facă" (Luca III,11).
Vameșilor le zicea: "Nimic mai mult decât vă este rânduit să nu faceți". Adică să nu ia impozit mai mult decât cel legal.
Ostașilor le spunea: "Pe nimeni să nu asupriți și să nu grăiți de rău, ci vă ajungă leafa voastră" (Luca III,14).
Și, deoarece mulți, văzând sfințenia deosebită a lui Ioan, credeau că el este Cristos, Ioan preciza: "Eu vă botez pe voi cu apă; dar vine Cel mai tare decât mine, căruia nu sunt vrednic să Îi dezleg curelele încălțămintelor; Acela vă va boteza cu Spirit Sfânt și cu foc" (Luca III,16). Cu alte cuvinte: Botezul meu vă pregătește doar la căință, dar nu vă iartă păcatele; botezul lui Isus însă vi le va arde cu Spiritul Sfânt, precum focul curăță aurul de zgură. "Vânturătoarea - continuă Ioan - este în mâna Lui și Își va curăți aria și Își va aduna grâul în jitniță, iar paiele le va arde cu foc nestins" (Ibid. v.17). Adică: pe cei buni Dumnezeu îi va duce în fericirea cerească, iar pe cei răi îi va arunca în focul iadului.
Atât de hotărât și îndrăzneț era cuvântul lui Ioan, încât nu a ezitat să înfrunte, fără cruțare, chiar fărădelegea capetelor încoronate: a lui Irod Antipa și a Irodiadei, care trăiau în incest. "Nu ți se cade să ții femeia fratelui tău" - îl mustra pe Irod. Cutezanță care l-a costat, mai târziu, viața, în împrejurările pe care le știm.
Dar nici închisoarea, nici sabia călăului nu l-au înspăimântat pe Profet și nu l-au putut opri de a-și îndeplini menirea de a-I pregăti Mesiei calea, și și-a plecat bucuros capul sub ascuțisul sabiei.
Încolo, el își păstra cu sfințenie virtutea smereniei, considerându-se un simplu instrument în mâna lui Dumnezeu, o umbră a Celui ce era pe punctul de a Se arăta lumii, a Soarelui dreptății, a lui Cristos. Și, când acest Soare S-a arătat, umbra a dispărut în lumina Soarelui. Iată de ce Ioan, în clipa când Îl vede pe Isus apropiindu-Se prin mulțime, Îl arată zicând: "Iată Mielul lui Dumnezeu Cel care suprimă păcatul lumii (...). Aceluia I Se cade să crească, iar mie să mă micșorez" (Ioan I,29; III,30).
Iubiți frați, viața și eroismul cu care Ioan și-a îndeplinit menirea, aici pe pământ, este pentru noi, unul fiecare, o mustrare și un îndemn.
O mustrare pentru lașitatea și micimea de suflet cu care răspundem chemării pe care Dumnezeu ne-a dat-o, fiecăruia, acolo unde ne-a pus. În virtutea unirii noastre vitale cu Cristos, prin Botez, noi, vrând nevrând, Îl reprezentăm pe El, Îl ducem cu noi oriunde mergem, suntem datori să-L copiem străduindu-ne, în orice împrejurare, să gândim, să vorbim, să lucrăm așa cum El ar face-o dacă ar fi în locul nostru, cu alte cuvinte, să reproducem chipul Său în conduita noastră. Astfel încât, cei ce ne văd să-L recunoască în noi pe El și, văzând faptele noastre bune, să-L preamărească pe Dumnezeu. Or, orgoliul, egoismul, pornirile nestăpânite ale omului vechi din noi au șters, dacă nu total, cel puțin în parte, chipul lui Cristos din viața noastră. Iată pentru ce, icoana vieții de înfrânare, de continuă disciplinare a firii spre împlinirea voinței lui Dumnezeu, icoană pe care ne-o oferă Înaintemergătorul Domnului, este pentru noi și un îndemn de a ne purifica sufletul, de a fi mai severi cu noi înșine, de a ne converti mereu, renunțând la pornirile dezordonate ale egoismului, la răutate, intoleranță, ranchiună, vorbiri de rău, mândrie, pentru ca persoana lui Isus să se contureze tot mai clar în noi, să trăiască în mintea, inima și viața noastră de fiecare clipă și să ne stăpânească și conducă întreaga ființă și conduită în așa fel, încât să putem spune, cu Apostolul neamurilor, că nu mai trăim noi, ci Cristos trăiește în noi. Amin.