Două momente culminează în istoria omenirii. Primul, acela în care Dumnezeu se pleacă spre pământ și îl creează pe om după chipul și asemănarea Sa, adică îi dă, pe lângă viața rațională, firească, și viața suprafirească a harului sfințitor, devenind prin aceasta fiu adoptiv al lui Dumnezeu, chemat să se împărtășească de viața divină, aici și în Cer. Știm însă cum omul nerecunoscător pentru această demnitate privilegiată, abuzând de libertatea care i s-a dat, a rupt, prin nesupunere, comuniunea de viață cu Dumnezeu, pierzând astfel adopțiunea divină, catastrofă cu urmări nefaste pentru întreaga omenire care a urmat. Din această stare de prăbușire, omul singur, numai cu puterile proprii, nu se putea ridica, așa după cum cineva căzut într-o prăpastie, abruptă și adâncă, nu poate ieși fără ca cineva să-i întindă o frânghie sau o scară.
Această scară i-a fost întinsă omului de însuși Dumnezeu prin întruparea și moartea pe Cruce a Fiului Său. Acesta a fost al doilea moment culminant în istoria omului.
Dacă pentru creare a fost suficient cuvântul Creatorului, pentru re-creare, adică pentru răscumpărarea omului, Iubirea veșnică a rânduit întruparea și moartea Cuvântului veșnic. Și, fiindcă prima prăpastie între om și Dumnezeu o săpase o femeie, Eva, se cădea ca scara pe care Dumnezeu avea să se coboare la om, ca să-l salveze din ea, să fie tot o femeie, o nouă Evă, care, prin contrast cu cea veche, trebuia să fie nepătată, preasfântă, demnă de Fiul lui Dumnezeu, pe care avea să-L nască. Această femeie, aleasă din veci în acest scop, este Preacurata Fecioară Maria, a cărei naștere o prăznuim astăzi.
Întreg Testamentul Vechi, de la un capăt la celălalt, este străbătut de flacăra speranței, așteptării unui salvator, flacără pe care patriarhii și profeții, judecătorii și împărații poporului ales s-au străduit s-o țină aprinsă în inima acestuia. Iar când Dumnezeu a socotit că e momentul să trimită în lume pe Fiul Său, a lăsat o rază din mila Sa peste căsnicia stearpă a doi bătrâni drepți, Ioachim și Ana, pentru ca din această rază curată să răsară rodul cel mai curat și cel mai ales din Univers, rod cultivat de însuși Dumnezeu spre a fi Mireasa Spiritului Sfânt, Mama Răscumpărătorului promis, și Mama noastră a tuturor, Fecioara Maria, în care s-a împlinit astfel promisiunea dată de Dumnezeu protopărinților, îndată după căderea în păcat: "Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei urmări călcâiul" (Facere III, 15).
Iată de ce Maria, spre care converg razele de nădejde a celor două Testamente, este centrul întregului sistem planetar, deoarece Ea a născut nu un soare oarecare, ci Soarele tuturor sorilor, pe Cristos Dumnezeu. De aceea, pe bună dreptate, Biserica o întâmpină, azi, pe Preacurata cu imnul din troparul pe care l-am citat la început: "Nașterea ta, Născătoare de Dumnezeu, bucurie a vestit la toată lumea, căci din tine a răsărit Soarele dreptății, Cristos Dumnezeul nostru (...)". Leagănul, pe care Ana din Nazaret îl mișcă cu piciorul, transformă suspinele patriarhilor și profeților în lacrimi de bucurie; spre acest leagăn privesc cântând corurile îngerești și privește cu iubire însuși Cuvântul veșnic, căci în el respiră ființa plăpândă care-i va da trup omenesc; și tot spre acest leagăn privesc toți pământenii, din trecut, prezent și viitor, căci el a adus viața pentru toți. Și, dacă această copilă a fost iubită odinioară de către cei din Nazaret pentru candoarea și frumusețea ei unică, ea este iubită și venerată în mod unic de toată suflarea creștinească ce și-a mai păstrat dreapta cumpănă a minții, împlinindu-se astfel profeția făcută de Maria cu ocazia vizitei sale la Elisabeta, îndată după Bunavestire: "Căci iată de acum mă vor ferici toate popoarele" (Luca I, 48).
Biserica acordă o însemnătate atât de mare nașterii Preasfintei Fecioare, încât cu acest eveniment ea își începe seria tuturor sărbătorilor. Dacă anul civil începe la 1 ianuarie, anul bisericesc începe la 1 septembrie, deoarece primul eveniment din istoria lui Isus, pe care o recapitulează anul bisericesc, este nașterea Mamei Sale. Cu Nașterea Ei începe, și cu Adormirea Ei își încheie Biserica ciclul tuturor sărbătorilor; și e logic să fie așa deoarece toate întâmplările din Testamentul Nou se desfășoară între aceste două momente: Nașterea și Adormirea Mariei.
Astăzi, când această stea apare pe bolta mântuirii, tresar de bucurie ambele Testamente. Se bucură prima Evă, văzând pe noua Evă care va șterge, prin smerenia și ascultarea Ei, pedeapsa nesupunerii din Paradis și va coborî din nou Cerul pe Pământ; se bucură străbunicile Mariei, care au prefigurat-o în Vechiul Testament, începând cu Saara - mama vechiului popor ales -, Maria fiind mama noului popor ales al lui Dumnezeu; se bucură Judita, a cărei evlavie e dusă la culme de Maria care taie nu capul dușmanului unui singur popor, al lui Holofern, cum făcuse Judita odinioară, ci capul dușmanului întregului neam omenesc, al Satanei; se bucură Esthera văzându-și această strănepoată mântuind nu numai poporul său, ci toată omenirea, nu de un Aman, ci de un iad de răufăcători; se bucură Ruth moabiteanca; se bucură Isaia, văzându-și profeția împlinită; se bucură Solomon înțeleptul, care cu lira lui inspirată îi dedică Mariei primele acorduri din "Cântarea Cântărilor", poem ce o cântă pe această Mireasă a Spiritului Sfânt.
Și, aleșilor Testamentului Vechi, li se alătură cei dintâi reprezentanți ai Noului Testament, apostolii, deoarece s-a născut Mama Învățătorului lor; și, cu aceștia, se bucură nuntașii din Cana, aducându-și aminte că Maria i-a scos din rușine; se bucură Nazaretul, căci, prin această fiică a sa, el va rămâne pururi viu în conștiința omenirii; se bucură întregul pământ al Palestinei, văzând astăzi cum cel mai ales crin al plaiurilor sale își deschide corola spre soare.
Și, împreună cu cele de jos, se bucură cele de sus: îngerii văd în Maria pe Regina lor, sfinții o preamăresc ca pe modelul, mijlocitoarea și Stăpâna lor; Tatăl privește la Ea ca la cea mai desăvârșită fiică a Sa; Spiritul Sfânt Se bucură de Mireasa-I neprihănită, iar Fiul se bucură că s-a născut Mama Sa, de la care va primi tot ce se leagă de ființa Sa pământeană: leagăn, scut, mângâiere, colaborare în opera răscumpărării, de la Bethleem până la așezarea în mormânt.
De pe tronul ceresc, Isus își privește Mama în leagăn, așa cum o va privi din Înălțimea Crucii, și acest gând îl umple de duioșie.
Și, dimpreună cu cetele îngerilor și sfinților, ne bucurăm și noi, bieții copii ai Evei, pentru că ni s-a născut Mama noastră cerească, apărătoarea la Tronul dreptății lui Dumnezeu, Steaua Mării ce ne luminează calea spre portul mântuirii; se bucură muribunzii, căci la căpătâiul lor veghează și se roagă, ca nimeni altul, Maria, Stăpâna morții bune.
Și cum ne vom concretiza bucuria față de Mama noastră cerească? Mai întâi, slăvindu-L pe Dumnezeu care, pregătind-o pe Maria spre a-I fi Mamă, i-a împodobit sufletul cu o sfințenie unică, oferindu-ne în Ea cel mai desăvârșit model de desăvârșire și învestind-o totodată cu menirea de cea mai puternică mijlocitoare a noastră. Apoi, îi vom oferi Mariei buchetul nostru spiritual de venerație, împletit din laudele și mulțumirile pentru harurile primite, din hotărârea de a recurge cu încredere la mijlocirea Sa de Mamă a lui Isus și a noastră, de a-i imita virtuțile: blândețea, smerenia, puritatea, iubirea, ea fiind icoana desăvârșită a sfințeniei, zugrăvită de însuși Spiritul Sfânt, căci ea s-a conformat în toate, în modul cel mai desăvârșit, voinței lui Dumnezeu. De aceea, dacă vrem s-o venerăm și iubim cu adevărat, să urmăm porunca pe care Ea a dat-o servitorilor la nunta din Cana: "Faceți tot ce vă va spune". Să săvârșim tot ce ne învață și ne poruncește Dumnezeu prin Fiul Său, adică să-I împlinim voința, căci Isus a precizat: "Nu tot cel ce zice Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în Ceruri". Și tot El, cu alt prilej, a spus că oricine face voia Tatălui Său este mama Sa, și fratele Său, și sora Sa. Împlinind deci poruncile Lui, ne învrednicim de cinstea de a-I fi lui Isus mamă, frate și soră, asigurându-ne astfel comuniunea de viață cu Isus și Maria, cu Sfânta Treime și cu sfinții, aici și în Cer. Amin.