"Cristos pentru toți a murit, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru sine,
ci pentru Acela care a murit și a înviat pentru ei."
(II Cor V,15)
ci pentru Acela care a murit și a înviat pentru ei."
(II Cor V,15)
Nu rareori creștinismul este acuzat că pune pe gâtul omului un jug apăsător și trist, că se opune bucuriilor legitime ale vieții, predicând o morală ce înăbușă energiile vitale firești, printr-o continuă luptă cu sine, pe care noi, creștinii, o numim lepădare de sine, înfrânare, mortificare.
Astfel vorbesc cei care nu cunosc decât superficial învățătura și morala creștină. Învinuirea însă este nedreaptă, deoarece, pentru noi, lepădare de sine, înfrânare, mortificare, înseamnă, nu înăbușirea ori diminuarea energiilor biologice și psihice din firea omului, ci, dimpotrivă, sporirea, îmbogățirea lor. Cum? Precum îndiguim torentul pentru a nu distruge culturile, precum acumulăm apele de munte ale unui râu printr-un baraj uriaș, în scopul de a folosi căderea de apă ca o gigantică forță motrice pentru punerea în mișcare a turbinelor generatoare de energie electrică și, precum tăiem vlăstarele sterpe ale unui pom, spre a îndrepta toată seva înspre ramurile aducătoare de rod, sporind astfel recolta, tot astfel, prin ceea ce se cheamă înfrânare sau mortificare, noi nu distrugem și nu diminuăm energiile noastre vitale, pasiunile noastre, ci doar le abatem, le deviem de la obiectele rele, de la păcat, spre ceea ce este virtute, spre bine, adevăr și frumos; și, dacă retezăm vlăstarul sterp al unei pasiuni dezordonate, o facem numai pentru ca avântul nostru spre înălțimi spirituale să se elibereze de balast și astfel, urcând nestingherit, să aducă roade mai îmbelșugate de puritate și iubire, de gânduri, sentimente și fapte bune. Și, după cum nu putem învinui de cruzime chirurgul care, spre a salva viața bolnavului, e nevoit să pătrundă adânc cu bisturiul ca să extirpe o tumoare sau chiar întregul organ afectat de aceasta, tot astfel, nici noi creștinii nu putem fi acuzați că suntem inumani când luptăm ca să stârpim din ființa noastră tot ce e vătămător sănătății spirituale și, de multe ori, și sănătății corporale. De aceea această operație noi o facem nu cu silnicie și dezgust, ci cu acea bucurie pe care o conferă biruința vieții asupra morții, a virtuții asupra păcatului, a binelui asupra răului, a împlinirii ființei noastre de om, în sensul ei autentic, și de creștini; iar bucuria acestui triumf asupra forțelor negative din noi compensează din plin osteneala luptei. Iată de ce marele Apostol al neamurilor, care a experimentat intens această luptă , mărturisește: "Prea multă bucurie am în tot necazul nostru" (II Cor. VII,4).
Așadar, lepădarea de sine, înfrânarea, cuprinse în spiritul de pocăință, sunt condiții indispensabile pentru reînnoirea și sporirea vieții noastre creștine, și numai ele ne pot da adevărata pace și bucurie interioară, deoarece ele izvorăsc din adevărata iubire de viața cea adevărată.
Putința acestei înnoiri și sporiri a vieții ne-a adus-o moartea și învierea lui Cristos. El, Adamul cel nou, ne-a eliberat din sclavia păcatului și ne-a redăruit libertatea de fii ai lui Dumnezeu. Renăscuți în apa Botezului, am primit o nouă făptură și o nouă viață, viața divină pe care o pierduserăm în persoana lui Adam cel vechi.
Paștile sunt trecerea din sclavie la libertate, din moarte la viață, de la o făptură veche la una nouă. Un mister de moarte și viață. De moarte în Cristos și de viață în Cristos. De moarte, adică de răstignire a omului vechi, cu patimile și poftele lui, și de viață, adică de nașterea prin har și trăire în libertatea omului nou, născut astfel în Cristos prin apa botezului izvorâtă din coasta străpunsă pe Cruce. "Oare nu știți -spune Sfântul Pavel în cap. VI din Epistola către Romani - că oricâți ne-am botezat în Isus Cristos în moartea lui ne-am botezat? Căci ne-am îngropat împreună cu El prin botez spre moarte, ca, precum S-a sculat Cristos din morți prin mărirea Tatălui, așa și noi să umblăm întru înnoirea vieții. Căci, de suntem împreună altoiți după asemănarea morții Lui, și învierii Lui vom fi părtași; aceasta știind că omul nostru cel vechi s-a răstignit împreună cu Dânsul, ca să se strice trupul păcatului, ca să nu mai fim robi păcatului (...) Căci Cel ce a murit pentru păcat (adică Cristos,n.n.) o dată a murit., iar de trăiește, trăiește lui Dumnezeu. Așa și voi, socotiți-vă morți păcatului și vii lui Dumnezeu în Isus Cristos, Domnul nostru. Să nu împărățească, așadar păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să-l ascultați în poftele lui; nici să vă faceți mădularele arme de nedreptate păcatului, ci vă puneți înaintea lui Dumnezeu ca înviați din morți și mădularele voastre ca arme de dreptate lui Dumnezeu." (3-6;10-13).
Iată semnificația practică ce o are pentru noi învierea Domnului. Prin botez, creștinul a rupt alianța cu Satana, omorând pe Adam cel vechi, adică pe omul cel vechi, al păcatului, și îmbrăcându-se în omul cel nou, Adam cel nou, care este Isus înviat, adică în sfințenia, în virtuțile Lui. Scufundarea în apa Botezului înseamnă moartea și înmormântarea cu Cristos a omului vechi, iar scoaterea din apă înseamnă învierea cu Cristos și în Cristos, nașterea omului nou, ca fiu al lui Dumnezeu și frate mai mic al lui Cristos.
De aceea, în primele veacuri, botezul se administra în Sâmbăta Mare, pentru ca, apoi, noii botezați, împărtășiți cu Cristos înviat din Sfânta Cuminecătură, să poarte toată săptămâna de după Paști haina albă, simbol al curățeniei și al vieții noi primită în botez, izvorâtă din moartea și învierea Mântuitorului. Pentru acest motiv săptămâna de după Paști se numește, și azi, săptămâna luminată.
Dar, deși prin Învierea Domnului am fost eliberați din moartea păcatului primind în Botez făptura cea nouă de fii ai lui Dumnezeu, moartea noastră mistică, moartea față de păcat nu e deplină și definitivă, precum nici învierea noastră spirituală nu este totală și definitivă, deoarece firea noastră continuă să poarte în sine, până la moarte, rădăcinile păcatului:cele trei pofte prin care Satana ne ademenește necontenit spre păcat. De aceea, datoria noastră este de a veghea neîncetat, retezând, prin mortificare, prin pocăință, odraslele acestor rădăcini.
Iată aci măreția, și totodată mizeria demnității noastre de creștin. Pe de o parte, Cristos, în care ne-am altoit prin botez, atrage mereu spre Sine făptura cea nouă din noi și o înnoiește mereu alimentând-o cu seva harului prin Sfintele Taine, iar pe de altă parte, Satana, prin imboldurile întreitei pofte a omului cel vechi din noi, ne atrage spre păcat. Și astfel, pusă mereu să aleagă între aceste două atracții opuse, între virtute și păcat, libertatea omului nu rareori se lasă amăgită de chemarea sirenelor și, alegând păcatul, își pângărește veșmântul imaculat al făpturii noi și se separă de Cristos izvorul vieții.
Iată pentru ce Paștile trebuie să fie pentru noi un îndemn nu numai la reînnoirea vieții ca pregătire la acest praznic, ci și la reluarea continuă, cu statornicie, a luptei pentru trăirea în har, pentru a "umbla întru înnoirea vieții", pentru a rămâne îmbrăcați în Cristos. Fără îndoială, fiecare creștin este obligat să întâmpine Paștile primenit duhovnicește în baia Sfintei Spovedanii și nutrit cu Trupul și Sângele lui Isus Cristos înviat. De aceea, creștinul, conștient de sensul Paștilor, când la salutul "Cristos a înviat!" răspunde: "Adevărat a înviat", trebuie să înțeleagă, prin aceste cuvinte, că Isus a înviat cu adevărat nu numai atunci, o dată, cu două mii de ani în urmă, ci și acum, în sufletul său, în mod mistic dar adevărat, prin har. Adevărat a înviat cel ce era în păcat, cel șovăielnic, cel lânced, cel împietrit cu inima, cel suferind, cel oprimat, cel nenorocit. Dar, Creștinul adevărat nu trebuie să uite că această primenire, înviere prin baia Sfintei Pocăințe, nu este ceva static, ceva câștigat odată pentru totdeauna, fără a pretinde, în continuare, eforturi spre a fi păstrată și sporită, ci ea este un proces continuu în care înviem numai pe măsură ce murim tot mai mult, zi de zi, egoismului, păcatului, pe măsură ce reducem la tăcere și răstignim în noi pe omul cel vechi al pornirilor egocentrice. Căci, spune Sfântul Pavel, "De veți trăi după trup, veți muri, dar de veți omorî cu spiritul faptele trupului, veți trăi" (Romani VIII,13).
Prin urmare, înnoirea sufletească de la Paști, prin Spovedanie, nu este încheierea triumfală a luptei creștinului dusă în perioada Postului ca pregătire la praznicul Învierii, ci ea este doar o oază de primenire, de reconfortare pentru continuarea luptei, căci războiul cu păcatul nu cunoaște armistițiu. De aceea, dacă în oboseala luptei se întâmplă să cădem și chiar să fim răniți, să ne ridicăm imediat și, după ce ne-am pansat rănile în Spovedanie și ne-am împrospătat forțele prin Sfânta Euharistie, cu trupul și sângele adevăratului Miel pascal, să ne continuăm lupta.
Ce bucurie, iubiții mei, de a te ști iertat, ce mângâiere de a fi ieșit din confesional cu ecoul în suflet, al sentinței eliberatoare , dată de Isus prin mandatarul Său:" te iert și te dezleg de toate păcatele", "mergi în pace fiule"; și ce bucurie și mângâiere, încă și mai mare, de a atinge cu buzele și a primi în ființa ta trupul și sângele lui Cristos Înviatul, viața și chezășia învierii tale!
Dar, apoi, astfel reînnoiți și nutriți, să păstrăm inestimabila comoară primită și să ne purtăm astfel încât Isus să trăiască și să crească nestingherit în noi.
În viața noastră intimă, în sânul familiei, ca și în activitatea profesională, să fim martorii lui Cristos înviat în sufletele noastre: prin îngăduință, prin răbdare, prin tăcere, prin iertare, prin renunțare la capriciile noastre, și, de dragul păcii, chiar la o vrere sau drept legitim, după pilda lui Cristos pe care îl purtăm cu noi și în noi și care nu Și-a făcut Sieși pe plac.
Murind, astfel, zi de zi tot mai mult, nouă înșine, egoismului, omului vechi din noi, se va înnoi și va crește în noi, tot mai mult, viața făpturii noi născută din Cristos biruitorul morții, învierea și viața noastră. Amin.