Înal?area la cer a Domnului nostru Isus Cristos

Despre sărbătoarea Înălţării
Liturgica teoretică,
pr. prof. dr. Ene Branişte

La 40 de zile de la Duminica învierii, adică în joia din săptămâna a VI-a de după Paşti, Biserica Creştină prăznuieşte Înălţarea Domnului cu trupul la cer, minune care a avut loc pe Muntele Măslinilor în văzul Apostolilor, după ce Mântuitorul le vorbise despre împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 1,2-13).

Prin înălţarea Sa la cer, Mântuitorul Şi-a încheiat activitatea pământească, făgăduind Sfinţilor Apostoli pe Sfântul Duh, Care avea să-i călăuzească. Cele mai vechi dovezi despre prăznuirea acestei sărbători le găsim în Constituţiile Apostolice (cartea V, cap. 19), unde citim: «Şi numărând iarăşi de la cea dintâi duminică (a Paştilor) patruzeci de zile, să ţineţi în ziua a V-a a săptămânii (adică joi) după ziua Domnului (Duminica), sărbătoarea «Înălţării Domnului», în care El S-a ridicat la ceruri, la Dumnezeu-Tatăl».

Înălţarea se serba cu bucurie; ea însemna sfârşitul lucrării mântuitoare a lui Cristos. Sf. Ioan Gură de Aur numeşte această sărbătoare «ziua luminoasă a Înălţării Celui răstignit», iar Sf. Grigorie din Tours arată solemnitatea cu care se prăznuia Înălţarea Domnului în Galia prin secolele IV şi V. Mai apoi Sfinţii Atanasie cel Mare şi Grigorie de Nyssa au rostit frumoase cuvântări în legătură cu acest mare praznic împărătesc.