Cel ce se mărturisește din toată inima sa și după poruncile Bisericii, câștigă înainte de toate iertarea tuturor păcatelor. Aceasta ne-o spune însuși Dumnezeu, la prorocul său Ezechiel: "Și cel fără de lege, de se va întoarce de la toate fărădelegile sale pe care le-a făcut și va păzi toate poruncile Mele și va face dreptate și milă, cu viață va trăi și nu va muri. Toate nedreptățile câte a făcut nu se vor pomeni, ci întru dreptatea sa care a făcut va fi viu" (18, 21-22). În Noul Testament avem multe pilde minunate despre iertarea păcatelor. Astfel Magdalenei i-a zis Isus: "Iartă-ți-se păcatele tale" (Luca 7, 48). Citim în prima carte catolică a Sfântului Apostol Ioan: "De vom mărturisi păcatele noastre, credincios este și drept ca să ne ierte păcatele, și să ne curățească de toată nedreptatea" (1, 9). Și tot acolo: "Fiii mei, acestea scriu vouă, ca să nu păcătuiți. Și de va păcătui cineva, mângâietor avem către Tatăl pe Isus Cristos cel drept; și El este curățire de păcatele noastre, și nu numai de ale noastre, ci și a toată lumea" (2, 1-2). Sfântul Cassiodor zice că celui ce își spovedește păcatele, Isus Cristos nu-i mai este judecător ci părtinitor și păzitor. Sfântul Bernard ne asigură că Domnul nostru Isus Cristos nici la judecata din urmă nu va mai reveni asupra păcatelor odată mărturisite bine și dezlegate.
Ni se iartă pedeapsa veșnică, adică iadul, dar nu și toate pedepsele vremelnice. Cam așa face Dumnezeu, ca un domnitor pământean, care iartă pedeapsa cu moartea a câte unui condamnat, nu-i iartă însă întotdeauna și pedeapsa închisorii. Acest lucru îl vedem în Sfânta Scriptură. Pe Adam l-a iertat Dumnezeu, îndată ce s-a pocăit, nu l-a aruncat numaidecăt în focul cel veșnic, după cum era vrednic, dar, drept pedeapsă vremelnică, l-a scos din paradis și l-a pedepsit și altfel destul de îngrozitor. Moise, care prin îndoiala sa l-a vătămat de Dumnezeu, a fost iertat, dar, drept pedeapsă, n-a putut să intre în pământul făgăduinței. Evreii care se răsculaseră în pustiu împotriva lui Dumnezeu, primiră la rugămintea lui Moise iertarea acestui păcat, dar trebuiră să moară în pustiu. O pildă din viața de toate zilele ne va lămuri pe deplin în privința aceasta: dacă ne tăiem la o mână, la un picior ori la față, de la o vreme ni se vindecă rana, urma ei însă rămâne neștearsă. Cam așa rămâne și după păcatul odată iertat, o anumită urmă, care este pedeapsa vremelnică.
Pedepsele vremelnice trebuie să le suferim, ori aici pe pământ, ori în lumea cealaltă, în așa numitul purgator, sau loc curățitor. Aici pe pământ suferim pedepsele păcatului în mai multe forme: împlinindu-ne canonul dat de preot la spovedanie; făcând rugăciuni, dând milostenie, postind, ajunând și făcând de bună voie faptele trupești și sufletești ale îndurării; suferind cu răbdare creștinească nenorocirile vieții și mai cu seamă moartea, care este cea mai mare pedeapsă a păcatului aici pe pământ, și în sfârșit, câștigându-ne indulgențe. În lumea cealaltă avem să suferim în purgator poate chiar până la sfârșitul lumii și până la judecata din urmă.
Dar oare pentru ce nu ne iartă Dumnezeu, odată cu păcatul, și pedeapsa veșnică, și pedepsele vremelnice? La această întrebare ne răspunde foarte frumos și cuprinzător Sfântul Augustin, zicând: Dumnezeu în înțelepciunea Sa de aceea nu lasă de tot nepedepsit păcatul, pentru ca să nu credem că păcatul este numai așa, o nimica toată. La botez Dumnezeu ne iartă toate păcatele și pedepsele, atât cele vremelnice cât și cele veșnice, la spovedanie însă nu, pentru că păcatele după botez sunt făcute după ce aveam lumina Spiritului Sfânt, și încă cu o anumită răutate, care trebuie spovedită. Mai sunt apoi aceste păcate și o încălcare a făgăduinței date în botez, unde am spus că ne lepădăm de satana, și de toate lucrurile lui, și de toți îngerii lui, și de toate slujbele lui, și de toată trufia lui.
Să nu uităm un lucru: Dumnezeu ne iartă cu atât mai mult pedepsele vremelnice cu cât manifestăm părere de rău mai mare. Iar asta o știm din cuvintele Domnului Cristos îndreptate către Simion fariseul despre pocăința Magdalenei: "Iartă-se păcatele ei cele multe, pentru că a iubit mult; iar cui se iartă puțin, a iubit mai puțin" (Luca 7, 47).
Prin spovedanie, Sfântul Spirit se întoarce iarăși în sufletele noastre, dăruindu-ne harul sfințitor. Haina cea albă a botezului noi am întinat-o prin păcatele noastre, întorcându-ne însă de la păcate, noi primim, asemenea fiului rătăcitor, o haină nouă și frumoasă, care este harul sfințitor, iar în deget un inel, semnul dragostei lui Dumnezeu și a împăcării cu Dânsul, și devenim din nou fii ai lui Dumnezeu și moșteni ai Împărăției cerurilor. Iar dacă n-am pierdut harul sfințitor, prin spovedanie Dumnezeu ne înmulțește acest har.
Prin păcat noi am pierdut vredniciile tuturor faptelor noastre cele bune, săvârșite înainte de păcat, după cum ni se spune la prorocul Ezechiel: "Și de se va abate dreptul de la dreptatea sa și va face nedreptate, după toate fărădelegile pe care le-a făcut cel fără de lege, toate dreptățile pe care le-a făcut nu se vor pomeni întru greșeala sa care a greșit, și întru păcatele sale, care le-a păcătuit, întru acelea va muri" (18, 24). Ei bine, întorcându-se păcătosul de la păcatele sale, toate faptele sale bune, săvârșite pe când îi era sufletul neprihănit și plin de har sfințitor, i se vor socoti lui, așadar vor reînvia. Precum se usucă toate într-o vară călduroasă și fără ploaie, dar, îndată ce vine o ploaie mănoasă și îmbelșugată, iarăși reînvie și se înviorează - cam așa vă închipuiți și tălmăciți și această minunată învățătură a Bisericii.
Prin spovedanie, apoi, mai câștigăm și putere pentru a lupta împotriva păcatelor. Precum a primit fiul cel rătăcitor de la tatăl său pe lângă haina cea dintâi, și inel în mâna lui și încălțăminte în picioare, ca să nu-și rănească picioarele sale de pietrele din drum, și să poată urma mai ușor calea poruncilor dumnezeiești - așa primim și noi ajutor pentru lupta împotriva păcatului.
După o mărturisire completă, omul simte o adevărată liniște sufletească pe care ne-o dă Spiritul Sfânt Mângâietorul. Când l-au aruncat pe prorocul Iona tovarășii lui de pe corabie în mare, îndată furtuna s-a liniștit. La fel s-a întâmplat și atunci când a poruncit Isus vânturilor să tacă. Tot așa ni se întâmplă și nouă în Sfânta Taină a Pocăinței. Cu cât ne spovedim mai bine, cu atât simțim o mai mare liniște sufletească, ca și când ne-am fi renăscut.
Iată, așadar, câte favoruri câștigăm prin Sfânta Spovedanie. De ce, cu toate acestea, ne apropiem atât de greu de scaunul mărturisirii? De ce ne temem așa de mult de preotul acela care ne vrea numai binele? Nu cumva recunoaștem, în sfârșit, că suntem prea ușuratici, ca să nu zic prea răi? Și nu cumva avem de gând ca, măcar de aici înainte, să ne apropiem mai des de acest atât de binefăcător sacrament, care ne scoate din chinurile iadului, ne unește cu Tatăl nostru Cel ceresc și ne oferă atâtea daruri minunate? "Scula-mă-voi, și mă voi duce la tatăl meu, și-i voi zice: tată, greșit-am la ceruri și înaintea ta, și nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău; fă-mă ca pe unul din argații tăi" (Luca 15, 18-19).