"Un om avea doi feciori. Şi a zis cel mai tânăr tatălui său: tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avuţie. Şi le-a împărţit lor avuţia.

Şi, nu după multe zile, adunând toate ce i s-au dat, feciorul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară, departe, şi acolo a risipit toată avuţia sa, trăind în destrăbălare. Şi, cheltuind el toate, fiind foamete mare în acea ţară, s-a alipit de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis să-i păzească porcii. Şi a fost nevoit să se hrănească cu roşcovele ce le mâncau porcii; şi nimeni nu-i dădea.

Venindu-şi în fire, şi-a zis: câţi argaţi ai tatălui meu se satură de pâine, iar eu pier de foame! Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: tată, greşit-am la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău: fă-mă ca pe unul din argaţii tăi!

Şi, sculându-se, a venit la tatăl său, şi, încă departe fiind, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă de el şi, alergând, a căzut pe umerii lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: tată, greşit-am la cer şi înaintea ta, şi nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: aduceţi haina cea mai bună şi-l îmbrăcaţi; şi puneţi inel pe mâna lui şi încălţăminte în picioare; şi aduceţi viţelul cel gras de-l înjunghiaţi, şi, ospătându-ne, să ne înveselim; căci fiul meu acesta, mort era şi a înviat, şi pierdut era şi s-a aflat." (Luca 15, 11-24)

Există, oare, o mai mare dragoste ca aceasta? Şi, se întâlneşte oare astăzi pe toată suprafaţa pământului o astfel de dragoste?

Există, iubiţi cititori, şi chiar cu mult mai mare. Tatăl din Evanghelie nu mai aşteaptă întoarcerea fiului său rătăcit. Dumnezeu însă vine însuşi pe pământ, ca să ne caute pe noi, oamenii, care am păcătuit şi decăzut mai rău decât fiul cel rătăcit.

Tatăl din Sfânta Scriptură, la urma urmelor, tot om este şi el, ca şi fiul său cel rătăcit, pe când între Dumnezeu-Tatăl Atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor -, şi între noi, păcătoşii, este o deosebire foarte mare!

Tatăl din Sfânta Scriptură nu i-a putut da fiului său decât bunuri trupeşti şi pământeşti, pe când Dumnezeu Tatăl ne dă nouă, păcătoşilor, celor ce ne lepădăm de păcatele noastre, daruri cereşti: iertarea păcatelor, viaţa veşnică şi Împărăţia Cerurilor.

Tatăl din Sfânta Scriptură, numai o dată şi-a iertat fiul, şi ne întrebăm dacă l-ar mai fi iertat şi a doua, şi a treia, a cincea ori a suta oară, pe când Dumnezeu Tatăl ne iartă şi de o mie de ori, dacă ne întoarcem şi ne pocăim din inimă.

Iertarea aceasta a păcatelor, însă, Dumnezeu a legat-o de anumite forme, care se cuprind în Sfânta Taină a Pocăinţei, în acel Sacrament al Legii noi pe care Dumnezeu l-a întemeiat anume pentru iertarea păcatelor şi pentru atingerea ţintei noastre, care este fericirea veşnică.

Şi, fiindcă ar fi nebun acela care, vătămând pe Dumnezeu prin păcatele sale, şi ştiind că acest Dumnezeu este atât de bun şi de milostiv şi de iubitor de oameni, încât iartă toate păcatele acelora care îndeplinesc aceste forme, nu ar încerca să le cunoască şi să le îndeplinească, am crezut de cuviinţă să arăt tot ce trebuie să ştie un creştin bun despre această mare Taină, despre această Milă mare a lui Dumnezeu.

Oricine citeşte rândurile următoare, se va dumiri despre cele necesare pentru mântuirea sufletului, şi, întrucât este om cu judecată, va face totul ca să se împace cu Acela care l-a zidit, care îl rabdă încă între făpturile Sale, care îl lasă să mai ţină umbră pământului şi care l-ar putea nimici, nu cu un cuvânt, ci cu o simplă clipire a ochilor, cu un singur gând.

Veniţi deci toţi cei cu conştiinţa neliniştită, toţi cei ce sunteţi încărcaţi cu păcate, toţi cei vinovaţi cu vreo vină împotriva Ziditorului şi Susţinătorului a toate, şi daţi-vă seama că nu pentru a muri în păcatele noastre suntem zidiţi. Veniţi şi cunoaşteţi că Acel mare şi Atotputernic Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci ca să se întoarcă şi să fie viu. Veniţi şi cunoaşteţi că nu pentru ca să ne mănânce viermii şi să putrezim ne-a aşezat Domnul pe acest pământ, ci ca să trăim o viaţă creştinească şi să fim fericiţi în viaţa cealaltă.

Întoarceţi-vă, deci, dragi cititori, de la păcatele voastre. Părăsiţi ţara deşartă, ţara diavolului, în care v-aţi mutat. Lăsaţi dezmierdările, lăsaţi sărăcia sufletească în care vă aflaţi, despărţiţi-vă de stăpânul căruia-i slujiţi, care şi pe voi la păzitul porcilor v-a trimis şi în fărădelegi v-a adâncit. Oare nu vedeţi tirania diavolului în a cărui slujbă aţi intrat? Nu vedeţi sărăcia sufletească în care aţi ajuns? Nu vedeţi grozăvia păcatelor care v-au făcut mai nefericiţi decât cel din urmă dintre argaţii tatălui vostru?

Şi nu vedeţi braţele deschise ale Tatălui şi Dumnezeului vostru? Nu auziţi glasul Lui cel dulce: "Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi" (Matei 11, 28). Cine are urechi şi să nu audă glasul acesta blând şi chemător, şi cine are ochi şi să nu vadă braţele acelea deschise, gata pentru binecuvântare?

Citiţi, deci, cu luare-aminte cele ce se scriu în cărticica aceasta despre Taina Pocăinţei, citiţi-o, dar, mai cu seamă, urmaţi-o, şi vă asigur că veţi fi mai fericiţi decât copiii cei nevinovaţi, despre care Mântuitorul lumii a spus că "a unora ca aceştia este Împărăţia Cerurilor" (Matei 19, 14).

înapoi la cuprins