Învierea
"Taina lui Cristos", de care vorbește Sfântul Pavel (Ef. 1, 9), nu e decât Taina Întrupării lui Dumnezeu, Taina unirii ipostatice, fără amestecare de natură; în mod substanțial, între Dumnezeu și om: Cuvântul - Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat - S-a făcut trup (Io. 1, 14).
El rămâne Dumnezeu: atotputernic, perfect, veșnic și preaînțelept. În fața Lui natura se supune, boala dispare, moartea fuge. În fața acestei "puteri" învățăceii cred (Io. 2, 11): crede și Nicodim, "căci nimeni nu este în stare să facă minunile pe care le faci Tu" (Io. 3, 2); fariseii se tulbură: "ce ne facem că acest om înfăptuiește o mulțime de minuni?" (Io. 11, 4); în schimb, alții mulți crezură la vederea semnelor pe care le făcea" (Io. 2, 23).
Minunile sunt mărturia pe care Tatăl o dă despre El, mărturie pe care cei ce nu vor să creadă în Dumnezeu nu o primesc: "Voi n-ați ascultat - zice fariseilor necredincioși - glasul Lui, nici fața Lui nu ați văzut-o, iar Cuvântul Lui nu?l aveți înrădăcinat în voi, căci nu ați dat crezare Celui pe care L-a trimis El. Voi cercetați scripturile, crezând că prin ele veți avea viața veșnică, dar ele despre Mine dau mărturie. Cu toate acestea nu voiți să veniți la Mine, ca să aveți viață" (Io. 5, 38-39).
El se prezintă ca izvor de viață, fără de care Scriptura nu are nici un înțeles și nici o putere, căci toate despre El vorbesc și în El se împlinesc. Ce valoare și ce înțeles pot avea citatele din Scriptură făcute de cei pentru care Isus Cristos nu este trimisul Tatălui? Nu este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, singurul învățător al adevărului? El se prezintă ca singurul învățător, egal cu Tatăl și vrednic de toată adorația și totala dăruire.
Și totuși, El este Om adevărat: Se naște în slăbiciune, crește în trup și învățătură. Așteaptă să treacă anii ca să devină om matur; merge la școală, învață de la bătrâni și din experiență, ca apoi, ceea ce a citit în cartea naturii să folosească în frumoase parabole și asemănări, toate pline de farmecul vieții Sale trăite la țară, cu vii întinse, cu holde bogate, cu păsări pe cer și flori pe câmp.
Umblă și mănâncă; Se obosește și doarme. Discută și este înfruntat; e trist și plânge. Îl doare nerecunoștința; se înfrică și tremură. E prins și bătut; rămâne la discreția unor mercenari fără scrupule; ca un neputincios, cade sub cruce; Se vaietă și moare. Imaginea făcută de profetul Isaia e mai mult decât o icoană perfectă a Celui care ajunge să fie vierme, nu om: disprețuit și pedepsit, chinuit și asuprit (I. 52).
Fața lui strălucitoare și plină de maiestate pe Tabor, acum e desfigurată până la a fi respingătoare. El e Dumnezeu și om.
În viața Lui se manifestă când dumnezeirea, când omenirea. Și, totuși, tot ce face e divin. E divină oboseala, e divină slăbiciunea, e divină suferința și e divină moartea. Isus care a pătimit pentru noi este "Cuvântul lui Dumnezeu: Cel ucis este Întemeietorul vieții" (Fapte 3, 15).
Această Taină a lui Cristos s-a limpezit odată cu Învierea Lui. Tatăl ceresc L-a răsplătit și tot ce a fost în El uman, trupesc, s-a topit, așa încât strălucirea dumnezeirii să nu mai găsească nici un obstacol, ci totul să fie pătruns de lumină și glorie. Dacă mai mănâncă în fața ucenicilor, dacă își dă mâinile să fie pipăite, e numai pentru ca să-i încredințeze că este El, numai pentru ca să-i ducă la credința Învierii. Altfel, trupul Său înviat e pătruns și absorbit de dumnezeire, încât atingerea Lui devine o profanare. Mariei Magdalena - care înainte îi sărutase picioarele - după Înviere, când ea se aruncă iarăși,cu credința că este El, să-I îmbrățișeze picioarele, o oprește, bucuria ei trebuind să fie altă bucurie, nu ca aceea de la începutul vieții spirituale. Ea Îl recunoaște și nu mai este nevoie, pentru credința ei să-L atingă.
Învierea lui Isus este dezlegarea și taina vieții noastre de creștini.
Creștinul e un alt Cristos. Și creștinul e o taină. Taina lui participă la taina lui Cristos. Dacă taina lui Cristos e Cuvântul care s-a făcut om, taina creștinului e Omul - "trupul cel stricăcios (II Cor. 15-20) - care s-a făcut părtaș naturii divine" (II Petru 1, 41). Omul, în existența sa adamică, cu înclinația spre păcat, este îndumnezeit. Sfântul Pavel observă: "Trupul este supus morții din cauza păcatului, dar spiritul nostru e viu din pricina neprihănirii" (R. 8, 10).
Pătruns de grație, faptele lui sunt faptele Spiritului Sfânt: rugăciunea lui, munca lui, oboseala lui, suferința și moartea lui. Toate sunt îndumnezeite. Singur păcatul e în afara acestei taine - după cum e și în afara tainei lui Cristos, care S-a făcut asemenea nouă, întru toate, afară de păcat.
Suntem slabi și slabi rămânem. Chiar îndumnezeiți, rămânem oameni, cu înclinațiile rele, cu răul care este în noi (R. 7, 22), cu legea mădulărilor, contrară legii minții (R. 3, 23) și dragostei: cu neștiința care duce la fapte pe care nu le vrem (R. 6, 15), cu neputința de a face binele (R. 7, 19), după dramatica descriere făcută de Sfântul Pavel în Epistola către Romani, a mizeriei naturii omenești.
Dar paradoxul tainei creștinului e că, tocmai când suntem slabi, atunci suntem tari, cum constată tot Sfântul Pavel: "am fost la voi în slăbiciune și cu frică și cu cutremur - dar și cu arătarea spiritului și a puterii" (I Cor. 2, 3-4), căci Spiritul ajută slăbiciunii noastre (R. 8, 21). Ce e nebunie pentru natură, e putere și înțelepciune în Dumnezeu (I Cor. 1, 18-21, 23). Ba chiar nebunia în Dumnezeu e mai înțeleaptă decât oamenii, iar slăbiciunea în Dumnezeu e mai puternică decât oamenii! (I Cor. 1, 25). Dumnezeu chiar alege ce e fără minte pe lume, ce e slab, ce e de neam de jos și disprețuit, cele ce nu sunt, pentru ca să se umilească și să fie fericiți că nu ei, ci Cristos Isus s-a făcut pentru ei: înțelepciune, dreptate, sfințenie și răscumpărare, ca toți să se mândrească numai în Domnul (I Cor. 1, 30-31).
Și Isus ne învață că cel smerit va fi mare, cel sărac și prigonit va fi fericit.
În viața noastră creștină uneori apare slăbiciunea, ignoranța, imprudența, zăpăceala; alteori înțelepciunea și tăria lui Dumnezeu care este în noi.
Aceasta este taina care durează toată viața pământească. Viața noastră spirituală este deci un joc de umbre și lumini, din cauză că razele Soarelui întâlnesc obstacolele existenței acestei naturi, iubite de Dumnezeu. Dar va veni vremea când acele obstacole vor dispărea, și atunci viața se va desfășura în deplinătatea luminii lui Dumnezeu. Ea tinde spre această transformare de care vorbește Sfântul Pavel când scrie Corintenilor despre Înviere: acest trup stricăcios se va scula în nestricăciune; acest trup slab se va scula în putere (Io. 15, 42-44). Dacă acum purtăm chipul celui pământesc - și nu se poate altfel -, vom purta apoi chipul celui ceresc (I Cor. 15, 49).
Viața noastră va fi desăvârșită lăsând în mormânt toată haina slăbiciunii și a înclinării spre păcat: trupurile vor fi spiritualizate, iar Spiritul va fi stăpânul actelor noastre de cunoaștere și iubire.
Dacă de pe acum viața noastră spirituală nu este un adaos exterior la viața naturală; dacă credința nu este în afara minții, iar dragostea în afara iubirii, dacă viața spirituală este viața întregului om devenit fiu al lui Dumnezeu, încorporat în Trupul Mistic al lui Cristos, dacă viața eternă pătrunde întreg organismul și fiecare mădular, atunci încorporarea vieții spirituale - desăvârșirea ei - nu poate fi fără ca întreaga noastră ființă să participe la slava și fericirea ei. De aceea, chiar trupul, suportul, instrumentul și părtașul la luptele speranței, la eforturile iubirii, e destinat învierii. Dacă Cristos - în care am fost altoiți și din viața Căruia am trăit murind omului vechi - a înviat, vom învia și noi împreună cu El și în slava Lui.
Garanția acestei vieți o avem în faptul Învierii lui Cristos. Cristos a Înviat, nu numai pentru Sine, ci ca înaintaș al tuturor celor adormiți (I Cor. 15, 20). După cum suntem slabi și muritori în Adam, vom fi tari și vii în Cristos (I Cor. 15-22).
Dezlegarea tainei vieții creștine stă în dragostea pe care Dumnezeu ne-a arătat-o prin Fiul Său Isus. "Pe când noi eram neputincioși și la timpul cuvenit Cristos a murit pentru niște nelegiuiți - Dumnezeu și-a arătat dragostea Lui pentru noi prin faptul că, pe când eram păcătoși, Cristos a murit pentru noi - Dacă, așa răi cum eram, am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult vom fi mântuiți prin viața Lui după împăcarea noastră" (R. 5, 6-10).
El este învierea și viața noastră (Io. 11, 25); dacă trăiește El, trăim și noi (Io. 14, 19). Așa după cum pe El moartea nu?L mai cuprinde, nici asupra noastră moartea nu va avea nici o putere: viața noastră va fi veșnică, ca a Lui.
În El și prin El viața noastră se înnoiește (R. 5, 48); împărtășiți din învierea Lui, trupul păcatului nostru se strică, și vom trăi numai lui Dumnezeu. Legea spiritului va fi singura lege a ființei noastre spiritualizate, fără nevoi, fără lipsuri, ci cu totul orientați spre Dumnezeu, spre a-L cunoaște cât mai adânc, față la față, și a-L iubi fără de sfârșit.
Viața spirituală, urcând calvar de încercări și căderi sub cruci, prin grație și străduință va ajunge la locul în care Magdalena L-a întâlnit pe Cristos Cel veșnic viu.
Viața noastră pământească e plină de lumini divine și umbre trupești. E acea zi încă nu deplin luminată, zi în care întunericul nu s-a risipit total (Io. 20, 1), ca și momentul în care Maria Magdalena a mers la mormântul Domnului: dis-de-dimineață, când încă nu se făcuse ziuă. Era momentul în care aurora abia începea să alunge întunericul nopții, moment simbolic prin care profeții simbolizau în mod poetic trecerea de la întristare la bucurie, de la durere la fericire.
Aceasta e condiția vieții noastre spirituale ce înaintează spre ziua glorioasă și plină de lumină a propriei învieri. Îndumnezeiți, suntem ca zorile dimineții care anunță o zi de îmbelșugată primăvară (Os. 6.3).
Învierea lui Isus e cauza și garanția acestei zile, pline de lumină și fericire veșnică, ziua când vom avea liniștea că suntem fii ai lui Dumnezeu, deplin mântuiți, pentru totdeauna slăviți împreună cu Cristos.
De aceea, părtași la lucrarea și lumina Învierii lui Isus, să nu slăbim pe cale, să nu descurajăm, căci patimile vremii de acum sunt nimica față de mărirea care se va arăta în noi (Rom. 8, 18).