Joi, 28 martie 2011  
S Stefan Taumaturgul, c (+ 813). S Ilarion cel Nou...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 POSTURI
Start :: Posturi si sarbatori :: Postul Mare 2004 :: Meditatii

Respirul vieții spirituale
Rugăciunea

A trăi creștinește, a trăi viața lui Dumnezeu în fire omenească, a trăi în mod sfânt în mijlocul lumii, nu este lucru ușor. Dar Dumnezeu lucrează în noi "să voim și să săvârșim după bunăvoință" (Filip. 2, 13). El ne face capabili de orice lucru bun, orice lucru plăcut înaintea Sa (Evrei 13, 21).

Fiindcă "toată darea cea bună și tot darul desăvârșit vine de sus, de la Părintele luminilor" (Iacob 1, 13), viața spirituală trebuie hrănită nu numai cu sacramente, ci și cu cererea ajutorului divin, cu rugăciunea. Ba chiar dacă sacramentele nu sunt însoțite de rugăciune, ele devin exerciții mecanice, sămânță bună aruncată într-un pământ sterp, lipsit de umezeala care aduce roadă. Rugăciunea este respirația vieții spirituale, atmosfera curată și ozonată. Viața spirituală își are în sacramente rădăcina, din rugăciune își ia oxigenul. De aceea atât Isus cât și Apostolii au insistat atât de mult asupra necesității rugăciunii: "rugați-vă neîncetat", a zis Isus.
Neîncetat, căci viața spirituală nu trebuie întreruptă, și nici hrana ei. Fără rugăciune viața spirituală devine sufocantă, fără vlagă, iar cu o astfel de viață nu putem rămâne "fără prihană până la venirea Domnului nostru Isus Cristos" (I Tes. 5, 23). Drumul este lung, țelul e în mâna lui Dumnezeu, de aceea ne trebuie curajul speranței și viziunea credinței. Rugăciunea e unită cu speranța și exprimă dependența sufletului de Providența creatoare.
Să considerăm rugăciunea ca un act spiritual care exprimă dependența sufletului față de providența divină.
Ați auzit și ați citit multe lucruri despre rugăciune. Ea poate fi privită în atâtea feluri și considerată din atâtea unghiuri. Dar mi se pare că a prezenta rugăciunea prin acest unghi al providenței, este a atinge chiar baza rugăciunii, căci dacă elanul rugăciunii noastre nu se încarcă cu dimensiunea voinței lui Dumnezeu asupra lumii; dacă mintea noastră, care se îndreaptă spre Dumnezeu - iar rugăciunea a fost definită ca ridicarea minții la Dumnezeu - nu întâlnește gândul lui Dumnezeu preabun, preadrept și infinit de milostiv; dacă prosternarea noastră nu se pleacă în fața maiestății divine; dacă dorințele noastre nu caută să întâlnească voința Lui, atunci rugăciunea exprimă dorința voinței noastre de a-și impune planurile ei strâmte; mintea noastră aleargă alături de gândul lui Dumnezeu; prosternarea noastră e o închinare la un vis, la o fantomă, poate frumoasă, dar trecătoare; dorințele noastre se pierd într-un orizont îngust, bătut de vânt, ca și când noi n-am fi decât oameni pentru pământ, și aici pe pământ am fi singurii stăpâni pe care Dumnezeu trebuie să-i servească. Din acest motiv atâtea rugăciuni se pierd, și ne plângem că nu am obținut ceea ce am dorit.
Când ne rugăm, trebuie ca aripile credinței să ne ridice sufletul, legat de trup și atras de pământ, spre orizontul infinit al vieții divine: dorința să se ridice ca împinsă de iubire, susținută de speranță. Legată de credință, speranță și iubire, rugăciunea devine cu adevărat respirul liber, odihnitor și fericit al vieții spirituale.
Convorbirea noastră cu Dumnezeu prin rugăciune nu va găsi tonul potrivit decât recunoscându-ne starea noastră de creaturi în fața Creatorului: "Cine ești tu, și cine sunt Eu?", întreba Dumnezeu pe Sfânta Ecaterina din Siena. Nu poți conversa cu El, nu te poți ruga cu adevărat dacă uiți acest lucru: cine este El, căruia îi vorbești, și cine ești tu, care vorbești. Chiar când Îi cerem ceva, știindu-ne lipsiți și recunoscându-L pe El atotputernic și preabun, și atunci rugăciunea de cerere este un act esențial de recunoaștere a dependenței noastre față de El și un omagiu adus Celui care poate totul și ne vrea binele.
Pentru a înțelege în mod complet rugăciunea trebuie să o plasăm în perspectiva grandioasă în care o plasează Sfântul Toma d'A\uino când tratează despre rugăciune ca despre un act prin care omul se asociază Providenței lui Dumnezeu, subordonându-se planurilor Sale eterne, dornic să contribuie la realizarea lor. Ce poate să construiască omul mai măreț decât - frământându-și gândul și încordându-și puterile - dedicându-și viața ca planurile lui Dumnezeu să se realizeze în lume? Cât se străduiește constructorul și toți colaboratorii săi să realizeze planul măreț al unui arhitect vestit, și cât de mândri sunt ei de această realizare! Câtă fericire vom avea când prin rugăciunea noastră, care cuprinde frământări de gând pentru a studia și a cunoaște planurile - meditație; pentru a cere explicații și materiale - rugăciune de cerere; străduința de a face totul - rugăciunea faptelor; și de a atrage și pe alții la această întreprindere - rugăciunea apostolului, făcând acestea vom vedea cât am contribuit la realizarea planurilor lui Dumnezeu. Ce planuri pot fi mai binefăcătoare pentru întreaga omenire, mai sfinte decât planurile lui Dumnezeu? Trăind pentru realizarea lor în lume, viața întreagă devine o rugăciune: viața spirituală devine singura noastră viață aici pe pământ.
Punându-ne la dispoziția lui Dumnezeu, Îl omagiem recunoscându-I înțeleapta Providență și necuprinsa bunătate; iar pe altă parte voința noastră devine instrument de care Dumnezeu se servește pentru slava Sa. În felul acesta rugăciunea este întotdeauna eficientă.
De fapt, rugăciunea obține tot ceea ce Providența - izvorul ordinii în lume - a hotărât să se realizeze prin ea. Există în lume o ordine voită de Dumnezeu și realizată de Providență, în care toate lucrurile își au locul și rostul lor în armonia întregii creațiuni, și o ordine de lucruri fundamentată pe planurile și dorințele noastre. Între aceste două ordini trebuie să existe concordanță.
Așa cum este necesară o concordanță între energiile biologice, psihice și spirituale, pentru ca să nu se compromită unitatea persoanei umane, iar dezechilibrul să nu ducă la boală, la fel trebuie să existe concordanță între voia noastră și voia lui Dumnezeu, între planurile noastre și planurile Lui. Altfel, prin a voi să-ți impui voia ta împotriva voinței Lui, nu faci decât să pretinzi a înlătura Înțelepciunea lui Dumnezeu și Iubirea Lui, care garantează ordinea planurilor Sale veșnice, și să-ți impui dorințele tale, smulgându-te din ansamblul ordinii divine și făcându-ți, alături sau chiar contra acestei ordini, o ordine proprie, separată, închisă, și deci fără participarea conștientă și voită la realizarea ordinii și binelui universal, ordine în care și tu ai locul tău și ai garanția binelui tău. Numai încadrat în ordinea generală a Providenței ne putem realiza deplin în vederea rosturilor noastre supreme și supranaturale.
Rugăciunea ca expresie a dorinței noastre ca ordinea lui Dumnezeu să se realizeze, deci ca Dumnezeu să fie Dumnezeu în noi și pentru noi, în lume și pentru lume, este un act de religiozitate, de adorație, de abandon. În felul acesta rugăciunea e un omagiu adus de către om înțelepciunii divine și voinței Sale sfinte, în fața căreia omul renunță la propria sa înțelepciune și voință. Conștient de limitele ființei și planurilor sale, conștient de îngustimea vederilor judecății noastre și de egocentrismul dorințelor lui, prin rugăciune omul dorește ca, peste voia lui și prin mijlocirea ei, să se realizeze eternele planuri divine, să se desăvârșească opera credinței și a mântuirii.
H. Bremond scria că cerșetorul care numai cerșește, nu se roagă. El nu se vede decât pe sine și realizarea dorințelor sale. Când Dumnezeu lipsește din vederea dorințele noastre, cererea noastră e o cerșetorie, văicăreală, dar nu rugăciune.
Rugăciunea este mijloc de a se realiza ordinea înțelepciunii divine. Ea își are locul îl planurile lui Dumnezeu, realizarea cărora, în multe cazuri e legată de rugăciune precum rugăciunea Preacuratei la nunta din Cana Galilei.
Cine se roagă, se unește cu ordinea înțelepciunii eterne și prin aceasta intră într-un univers spiritual. Rugăciunea sfinților care sunt deja în viața veșnică, e o forță puternică ce antrenează lumea creată spre lumea fericită la care ei au ajuns. Rugăciunea lor prelungește rugăciunea noastră și rugăciunea noastră se sprijină pe rugăciunea lor. Oricum, rugăciunea care se ridică spre Dumnezeu, se armonizează cu întregul univers creat și condus de Dumnezeu și, astfel, cei de pe pământ, cu cei din cer, cu îngerii și sfinții, cântă împreună, făcând să răsune într-un singur glas, peste întreaga creație, cu ecou în veșnicie, imnul de laudă adus Celui veșnic și Părinte al tuturor, "ca un glas de gloată multă, și ca un glas de ape multe, și ca un glas de tunete zicând: "Aliluia, pentru că a împărățit Domnul Dumnezeul nostru atotputernicul. Să ne bucurăm și să ne veselim și să?i dăm mărire"" (Apoc. 19, 6-7).
Oricât de secretă, rugăciunea adevărată nu rămâne un act pur individual. Prin însăși natura ei rugăciunea e o descoperire de noi înșine, o intrare în comunitatea care pe pământ cooperează în mod sincer la împlinirea planurilor lui Dumnezeu și, prin aceasta, îngeri și oameni, valuri și nori, aduc slavă lui Dumnezeu.
Iată dimensiunile pe care viața spirituală le câștigă prin rugăciune. Prin rugăciune viața spirituală, viața lui Dumnezeu în noi se revarsă ca apa, suflă ca vântul, clipește peste stihiri ca fulgerul, ridicându-se spre cer, oprindu-se acolo, coborând apoi ca o ploaie de har aducător de un plus de viață, de energie și siguranță. Prin noi rugăciunea, acel suspin al întregii creații după slobozenia veșnică, cum se exprimă Sfântul Pavel, devine conștient (Rom. 8, 9-23).
Dar, fiindcă centrul universului mântuit este Isus Cristos, rugăciunea noastră este o participare la rugăciunea lui Isus.
De aceea, El este nu numai modelul vieții noastre, ci în mod necesar și modelul rugăciunii noastre.
După mărturia Scripturii, Isus se ruga mult. Pentru Fiul Omului, rugăciunea era momentul plăcut de conversație, era trăirea Sa de unire intimă, familială cu Tatăl ceresc. Scriptura ne relatează împrejurările în care S-a rugat, felul cum S-a rugat, ce S-a rugat. Știm acestea din rugăciunile pe care ni le?au relatat evangheliștii la mormântul lui Lazar, la Cina cea de taină, în grădina Getsimani și pe Cruce.
La mormântul lui Lazar, când se aștepta de la El o minune, El voia să alunge orice dubiu despre prezența Tatălui în viața și învățătura Sa, și să înlăture bănuiala exprimată altădată, că face minuni cu ajutorul satanei. De aceea, acum se roagă cu glas tare, ca cei din jurul Lui să știe că minunile le face cu ajutorul Tatălui. Se bucură că acum - cu ocazia unei minuni mai mari decât aceea de a deschide ochii unui orb - poate dovedi lumii bunătatea Tatălui, și misiunea Sa divină. Se bucură că poate aduce pe oameni la credință: "să creadă că Tu M-ai trimis" (Io. 11, 42). Această rugăciune a lui Isus are ca scop credința noastră în bunătatea Tatălui și în misiunea Sa.
Ca și suspinarea de la mormântul lui Lazăr, izvorâtă din Inima ce freamătă și se tulbură (Io. 11, 33), la fel rugăciunea de la Cina cea de taină izvorăște dintr-o adâncă emoție (Io. 13, 21), simțită de-a lungul întregului capitol 17 al Evangheliei Sfântului Ioan, în care găsim cea mai frumoasă rugăciune ridicată vreodată de pe pământ la cer. Ochii lui Isus se ridică, căutând parcă fața Tatălui: " - Tată, a venit ceasul, preamărește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preamărească pe Tine". Cum? Făcând ca toți să-L cunoască pe singurul Dumnezeu adevărat și pe Isus Cristos pe care L-a trimis, și prin această cunoaștere să aibă viață de veci. Preamărirea pe care o cere pentru Sine, o face cu scopul ca Tatăl să fie cinstit, asigurând oamenilor viața veșnică prin lumina adevărului. Numai cine Îl cunoaște pe Dumnezeu în viața aceasta, Îl va putea cunoaște și în viața cealaltă. Cerul nu e decât viața spirituală trăită pe pământ și transformată în veșnicie.
Cine se roagă, păstrează Cuvântul lui Dumnezeu și crede că Isus este trimisul Tatălui. Rugăciunea acestuia este efectul rugăciunii lui Isus: "pentru ei mă rog", zice El, pentru ei care cred, care se vor ruga, care sunt una cu Tatăl, și astfel cum să nu-i fie ascultată o astfel de rugăciune? Isus declară că nu se roagă pentru lumea care nu crede, nu se roagă, căci în felul acesta nici rugăciunea Lui - care dorea ca și cei răi să se mântuiască - să nu rămână neascultată, neîmplinită.
Când va părăsi lumea, Isus îi va lăsa aici pe toți cei care vor continua să creadă, uniți în dragoste, ca să fie mărturie în fața lumii că Tatăl a trimis pe Fiul, pe care-L iubește, așa cum îi iubește și pe ei.
Și la Cina cea de taină, rugăciunea lui Isus cere credință și unire în dragoste, ca astfel Tatăl să fie cunoscut și preamărit.
În acea noapte de groază, retras de lângă ai Săi, ca odinioară în pustiu, Isus este din nou încercat de diavol (Io. 14, 30), a cărui oră sosise, și de care Mântuitorul a dorit în zadar să fie scutit. După botez, Isus a fost ispitit de lăcomie, acum e chinuit de frică. Îngenunchiat, cu fața la pământ, Isus apelează la dragostea Părintelui și la posibilitatea infinită de care dispune libertatea divină: "Părinte, de e cu putință, să treacă de la mine paharul acesta" (Mt. 26, 39). Dar cererea nu I-a ajuns la cer și numele Tatălui, pronunțat cu atâta încredere, i-a rămas pe buze, fără rezultat.
Natura omenească nu a fost creată pentru suferință și de aceea o refuză în mod instinctiv, motiv pentru care Isus Omul cere să-I fie înlăturat paharul. Dar nu oricum. Numai dacă aceasta este voia Tatălui. Dacă nu, voia lui Isus este de acord cu voia Tatălui, chiar dacă e în dezacord cu dorința spontană a naturii: "însă nu precum vreau Eu, ci precum Tu" (Mt. 26, 39). Oricum îmi va fi moartea, prin ea Tatăl va fi preamărit și sufletele mântuite.
Realizarea planului divin este hrana de toate zilele a voinței lui Isus, indiferent de dorințele naturii. Planurile noastre să corespundă și ele cu planurile lui Dumnezeu, rugăciunea noastră, chiar dacă izvorăște spontan din dorința naturii, lipsită sau amenințată de rele, să fie act de libertate ce vrea împlinirea voinței lui Dumnezeu.
Această depășire a naturii o vedem și în cealaltă rugăciune a lui Isus, rostită din înălțimea crucii, ca supremă expresie a eroismului și iubirii: " - Părinte, iartă?Le lor". El Însuși face ceea ce îi învățase pe oameni: "Rugați-vă pentru cei ce vă prigonesc." Și aici natura se opune, mintea nu înțelege, sentimentul se revoltă. Numai trecând cu ajutorul credinței dincolo de natură și ascultând "Greul Cuvânt" al Mântuitorului, numai urmând legea dragostei și îmbrățișând crucea, rugăciunea noastră se ridică în lumea planurilor lui Dumnezeu.
Dacă viața noastră spirituală e viață de credință, speranță și iubire, rugăciunea - freamătul vieții - nu-și poate avea alt izvor decât aceste trei virtuți.
Rugăciunea făcută cu credința care ne arată valoarea luminii lui Dumnezeu și binele ce ne așteaptă în plinirea Împărăției se ridică spre această lume cu care ne leagă, spre care înalță toate dorințele, în care trăiește prin cunoaștere și iubire.
Rugăciunea să fie, apoi, plină de speranța împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu, a efectelor Jertfei lui Isus.
Tot ceea ce putem spera poate fi obiectul rugăciunii vrednice de a fi împlinită.
Izvorâtă din iubire față de Dumnezeu, ea ne unește cu El, bucuroasă să vadă realizată voia Lui, în ciuda oricărei alte tendințe, peste orice alte planuri ale socotelilor noastre omenești.
Fecioara Maria sta lângă Crucea lui Isus (Io. 19, 25). Cu durere în inimă, cu groază în suflet, ea stă tăcută, acceptând ceea ce n-ar fi putut gândi decât cu cutremur, dar și încrezătoare în Cel ce lovește ca să vindece, în Cel ce omoară ca să învieze.
În ea se realiza acum ceea ce promisese Îngerului: "Fie mie după Cuvântul Tău" Această rugăciune a fost viața ei de slujitoare a lui Dumnezeu și a omenirii. Aceasta să fie și esența rugăciunii voastre.

înapoi la cuprins




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact