Sacramentele
A trăi creștinește înseamnă a trăi în mod conștient misterul pascal al lui Cristos: moartea și Învierea Lui. Trăirea noastră, comportamentul nostru își găsește sensul numai în Cristos. Comportamentul trăbuie să aibă o bază și viața un sens, adică Cristos aici, Cristos acum, nu pretutindeni și nicăieri.
De fapt Cristos îl reprezintă pe Tatăl: "cine Mă vede pe Mine, vede pe Tatăl" (Io. 14, 9). Oriunde se arată Cristos, acolo e prezent Dumnezeu, în mod personal, în timp și în loc; prezența ascunsă, taina neștiută decât de Maria în urma revelației făcute de Înger (Lc. 1, 35) și apoi descoperită progresiv prin tot ceea ce Isus a învățat și a făcut.
Dar Dumnezeu și-a relevat prezența mai ales prin acte deosebite ale Fiului Său, ca iertarea păcatelor: "cine poate ierta păcatele, fără numai Unul Dumnezeu?" (Lc. 5, 21, 24); sau dăruirea Trupului și Sângelui lui Isus: "pâinea care este trupul Meu" (Io. 6, 51), "este dată de Tatăl (Io. 6, 32), este lucrul lui Dumnezeu, ca să credeți în acela pe care L-a trimis El" (Io. 6, 29). Aceste acte au sens și eficiență mântuitoare.
Astfel de acte privilegiate, ca garanție absolută a prezenței și acțiunii Sale de sfințire, sunt Sacramentele. Când îl vezi pe Isus, vezi pe Tatăl; când vezi Sacramentul, ești sigur că acolo e grația, viață din viața Lui. Când vezi pâinea consacrată, știi că acolo e Trupul Domnului; când auzi dezlegarea, ai siguranța iertării. Credința iertării, fără semnul iertării, nu poate da liniștea certitudinii ei.
Deși înălțat la cer, Isus ne cercetează prin sacramente, în mod real, de o anume realitate ce depășește în plinătate obiectele materiale.
Sacramentul fiind lucrarea lui Cristos, ne semnalează prezența Sa, ca și celor din Emaus prin frângerea pâinii. Opera mântuirii, săvârșită odată pentru totdeauna pe cruce, se comunică prin sacramente oamenilor de bunăvoință, până la sfârșitul lumii. Prin ele, Isus ne este accesibil și nouă, cum era accesibil celor din Galileea și Iudeea, care-I cereau vindecări.
Atunci oamenii vedeau pe Dumnezeu prezent în trup omenesc; astăzi Îl întâlnim în apă, pâine, vin, cuvânt, ulei, lucruri accesibile tuturor, căci El e dornic să ni se dea cât mai ușor și la cât mai mulți. Folosindu-se de materie, El varsă viață divină în suflet, după cum, folosindu-se de trup, Dumnezeu S?a arătat și S-a dăruit lumii.
După cum Trupul lui Isus este Trupul lui Dumnezeu, la fel, sacramentele sunt lucrările Lui. Ca și Dumnezeu, Isus este izvorul grației; ca Om este împărțitorul ei! Prin Sacramente El dă viață sufletelor noastre: le hrănește, le întărește, precum altă dată dădea sănătate bolnavilor și viață morților din Palestina.
Dar Cristos trăiește și acum în lume, prin Biserica Sa, care este Trupul Său. Prin sacramente se dezvăluie adevărata față a Trupului lui Cristos: Biserica. Prin sacramente nu numai că vedem Trupul lui Cristos, dar se formează fața Bisericii într-o cât mai mare asemănare cu El. Prin sacramente Trupul lui Cristos crește, se întărește din ce în ce mai mult.
Dacă prin sacramente Cristos își manifestă prezența și produce în noi grația Sa, iar prin aceasta noi suntem uniți în marea familie a lui Dumnezeu, prin ele se realizează încorporarea noastră în Biserică, în Trupul Său. Ele au fost instituite pentru comunitatea bisericească și, dacă vrem să le primim, trebuie să apelăm la Biserică.
Prin sacramente crește în noi viața creștină, dar nu în afara comunității, în afara Trupului Bisericii. Prin Botez am devenit membrii Bisericii; Mirul ne-a făcut militanți ai acestei societăți; Pocăința reface unitatea frățească slăbită sau întreruptă prin păcat; Euharistia este sacramentul unirii în dragoste cu Dumnezeu și cu toți cei chemați la banchetul sfânt al împărtășaniei, căci: "precum e numai o pâine, așa și noi mulții, fiecare suntem un trup, căci toți luăm o parte din aceeași pâine" (I Cor. 10, 17); Preoția și Căsătoria dau societății slujitori și membre; iar Ungerea bolnavilor este ajutorul pe care familia creștină îl dă unuia dintre membrele sale bolnave.
Să nu uităm această valoare socială a sacramentelor, ca viața noastră să fie o viață de mai mare frățietate, de mai bucuroasă iertare, de mai generoasă caritate față de ceilalți creștini. Dacă după mărturisire și după împărtășanie ai față de fratele tău același comportament, aceeași atitudine ca înaite, cu ce s-a hrănit, în ce a crescut viața ta spirituală?
Nu putem trăi creștinește în afara Sacramentelor Bisericii, în afara razelor prin care ni se comunică seva de viață a grației.
Această grație am primit-o prima dată în momentul Botezului. Atunci s-a întâmplat nașterea noastră la viața lui Dumnezeu. Atunci am devenit creștini, fii ai lui Dumnezeu.
Acest moment atât de important, decisiv pentru viața noastră spirituală, trebuie să-l recunoaștem mereu, odată cu obligațiile lui. Această amintire ajută să ne străduim în a ne smulge mereu din păcat, ca să trăim cât mai vii în Cristos și prin Cristos. Această amintire ne pune mereu în față și măreția stării noastre de creștini.
Această măreție constă în faptul că în Botez noi am fost unși cu ulei sfințit, ca simbol al consacrării noastre ca temple ale lui Dumnezeu și ca preoți ai lui Cristos. Această ungere marchează pe vecie apartenența noastră definitivă la Cristos ca preot, unicul preot al Legii celei Noi, Cristos este UNSUL (_ CRISTOS), singurul preot și singura victimă, care a jertfit și S-a jertfit, nu numai în propriul Său corp imaculat și slăvit, dar jertfește și Se jertfește și în Trupul Său Mistic. Cu el și în el, Isus sacrifică viața noastră și îndreaptă spre Tatăl fiecare faptă bună a noastră.
Fiind deci, prin botez, fii ai lui Dumnezeu și preoți ai lui Cristos, suntem obligați la o viață sfântă. Fără viața grației, un botezat este un monstru. El se găsește într-o stare absurdă. În organismul spiritual, păcatul este ca și un corp străin, nociv, care se cere imperios să fie îndepărtat cât mai în grabă.
Încorporați în Trupul Mistic al Bisericii, viața noastră personală și socială trebuie să țină seama de legile și poruncile Bisericii, legi date pentru ca mulțimea membrilor să?și orienteze viața spre binele întregului corp. Doctrinele Bisericii intră ca indicatori siguri pe drumul vieții noastre creștine.
Viața botezatului, adică lepădarea de Satana și unirea cu Cristos, continuă prin alte două sacramente: Sacramentul Penitenței, sacramentul curățirii de păcate, a refacerii vieții slăbite de boala păcatului, și Sacramentul Euharistiei, prin care viața spirituală se dinamizează, se aprinde de tot mai marea iubire față de Dumnezeu, prin unirea cu Cristos.
Măreția și sfințenia, primite prin botez, le purtăm în vase de lut: "avem comoara aceasta în vase de lut" (II Cor. 4, 7). Condiția noastră umană, impregnată cu tarele păcatului strămoșesc, cu înclinațiile spre revoltă și capriciu, supuși mereu lumii și asalturilor potrivnicului ce vrea să ne înghită (I Petru 5, 8), face ca rănile vindecate să se deschidă din nou. Mântuirea realizată pe cruce își produce în noi efectele de vindecare și întărire în mod progresiv. De aceea, în ziua Învierii, Isus a dat Bisericii puterea de a ierta. Sacramentul Penitenței e cel mai uman dintre toate sacramentele, dată fiind înclinația noastră spre rău - și cel mai divin, întrucât în el se vădește mereu, zilnic, mila și puterea lui Dumnezeu de a-l transforma pe un păcătos în fiu al Său.
În acest dialog între om, cu veșnica lui tendință de "a chinui pe Dumnezeu cu păcate" (Is. 43, 24), de a-L ofensa, și între "Acela care șterge păcatele tale și nu-Și mai aduce aminte de fărădelegile tale" (Is. 43, 28), apare cine este omul și cine este Dumnezeu: noi, păcătoșii, și El, iertătorul.
Pe această relație se bazează sacramentul mărturisirii, în care, tot după cuvântul profetului Isaia, Dumnezeu ne cere să ne judecăm, să ne facem socoteala, să vorbim noi înșine ca să primim îndreptarea (Is. 43, 26).
Să ne facem deci "socoteala" prin examinarea conștiinței, judecându-ne viața înaintea lui Dumnezeu, înaintea căruia am păcătuit și în fața căruia nu putem ascunde nimic, căci toate le știe.
Examinează-te deci bine: cine ești tu, cel care te mărturisești? Ești un botezat, un fiu al lui Dumnezeu și membru al Bisericii. Deci, legea vieții tale este o lege obiectivă, și, deci, îți raportezi viața nu numai la conștiința ta personală, ci la Legea lui Dumnezeu și la Legea Bisericii. Nu te examinezi numai dacă te-ai îndepărtat de un ideal, ci te judeci înaintea lui Dumnezeu - care așteaptă de la tine, cere, îți poruncește -, și înaintea Bisericii, interpretă a voinței lui Dumnezeu în timpul peregrinării noastre pământești. În felul acesta evităm subiectivismul, adică referința la un fel de sfințenie concepută după capul nostru, dar care n-ar corespunde întrutotul planurilor lui Dumnezeu; și am evita o viață trăită după iluzii imaginare sau sentimentale, cât timp trebuie să trăim în adevăr și după datorie.
Idealul vieții spirituale este conturat concret de poruncile lui Dumnezeu și ale Bisericii. Sigur, nu conturul este important, ci inima, spiritul cuprins în acel contur; dar, mergând spre ideal, trebuie să-l caut acolo unde se găsește: în porunci. Numai urmărind indicatoarele lor am siguranța că nu pășesc alături, cu riscul de a fugi după himere. A-L căuta pe Fiul lui Dumnezeu în afara Trupului Său omenesc; a căuta Împărăția în afara Bisericii; a căuta Biserica în afara ierarhiei, înseamnă "să nu fii de la Dumnezeu" (I Io. 4, 3), să te expui rătăcirii, ca acela care lasă drumul sigur și umblă pe un câmp întins, de unde lipsesc semnele de orientare.
Sfântul Pavel ne roagă să fim plini de cunoașterea voii lui Dumnezeu, adică să trăim așa cum ne cere El, nu cum ne închipuim noi că vrea să trăim și să-L iubim.
Confruntându-ne viața cu poruncile lui Dumnezeu, vom insista mai ales asupra poruncii de a ne închina, de a-L adora pe Dumnezeu. Aceasta o facem în special la rugăciune - respirația vieții spirituale. Rugându-ne, Îl privim pe Dumnezeu, vorbim cu El sau Îl ascultăm. Cu câtă reculegere, cu câtă seriozitate, în ce spirit ne rugăm, ca să nu ne reproșeze Domnul: "acest popor Mă omagiază cu buzele, dar inima lui e departe de Mine" (Mt. 15, 8).
Departe de Domnul este inima celui învechit în păcate, ca și a celui care este atât de legat de ceva ce nu-i pe placul lui Dumnezeu, încât pentru nimic în lume n-ar vrea să renunțe la el, precum și inima unui virtuos, mulțumit de virtuțile și și de sfințenia sa. Astfel de inimi nu pot fi deschise să audă chemarea lui Dumnezeu, să-I cunoască voia din ce în ce mai bine în situațiile concrete în care se găsește.
Ne vom examina apoi relațiile cu aproapele. Aproapele e: cel din familie, de la locul de muncă, din comunitatea de credință, de pe stradă, de oriunde; oricine pe care Dumnezeu îl scoate în drumul vieții mele. Iubim pe aproapele cu dezinteres, în mod continuu, în mod universal, privindu-l prin ochiul credinței, sau numai prin optica omenească, care nu vede decât defecte și slăbiciuni?
Iubirea aproapelui e bazată pe credința de care se leagă iubirea de Dumnezeu, vărsată în sufletele noastre, sau numai pe sentiment? Iubirea numai sentiment fură din iubirea la care Dumnezeu are dreptul. Cât este deci de castă iubirea pe care o am față de aproapele?
După ce ne-am socotit și judecat, trebuie "să vorbim noi înșine", să ne acuzăm pe noi înșine. Sacramentul Penitenței constă tocmai în întâlnirea păcătosului cu preotul, ministrul lui Cristos Mântuitorul.
Păcatele trebuie mărturisite Bisericii, care are puterea de a dezlega - dezlegare ce purifică și sfințește. Catechismul Conc. Tridentin (c. 23, 31), citând pe Sfântul Augustin scrie: Nimeni să nu spună: eu fac pocăință în secret, înaintea Domnului care știe bine ce simt în adâncul inimii. În felul acesta, Isus ar fi spus fără rost: "ce veți dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer".
Mărturisirea trebuie însoțită de o sinceră părere de rău. Cuvântul spovedaniei trebuie să pornească din inimă, căci prin părerea de rău nu cuvântul, ci "inimă zdrobită și umilită Dumnezeu nu o va urgisi". Părerea de rău este deci retrac-tarea faptelor rele, dorite și săvârșite: considerarea răutății lor și detestarea lor, atât pentru trecut cât și pentru viitor.
Păcatele trecute le regretăm în credința că, prin ele, Dumnezeu a fost ofensat, Cristos răstignit, Biserica deservită; în credința Tatălui care iartă, a lui Cristos care mântuiește, a Bisericii care, prin dezlegarea preoțească, în numele lui Dumnezeu, dă sufletului nostru mântuirea de pe Calvar. Părerea de rău în credință poate fi lipsită de orice emoție sentimentală, căci credința nu este sentiment, ci: sunt convins că fapta mea a fost nevrednică de Dumnezeu, și cred că Dumnezeu vrea să mă ierte.
Cât pentru viitor, părerea de rău, dacă este sinceră și consideră păcatul ca un rău, înseamnă hotărârea de a nu mai săvârși acest rău, de a nu mai păcătui, de a nu-ți mai lăsa voința să dorească și să săvârșească acest lucru. Hotărârea sinceră nu înseamnă certitudinea de a nu mai păcătui în viitor, ci decizia luată în prezent de a face tot ce depinde de noi ca să nu mai cădem în păcat. Putem prevedea ispite și căderi, rod al slăbiciunii omenești. Siguranța în propria voință este mândrie periculoasă. Părerea de rău nu vrea să accepte păcatul și speră, prin credința în Isus, că va fi fidel. Experiența slăbiciunii e o boală a cărei medicament este încrederea în Dumnezeu. Încrederea în sine este o boală ce nu are medicament și duce la moarte. Neîncrezători în puterile noastre, putem aștepta totul de la bunătatea lui Dumnezeu.
Dovada sincerității părerii de rău este primirea canonului dat de preot, hotărârea personală de a face pocăință, de a oferi Mântuitorului renunțări sau mortificări, de a suporta greutățile vieții în spirit de pocăință.
Marii sfinți au fost și mari penitenți. Prin penitențe, viața noastră primește o nouă orientare. Reparând ofensa făcută lui Dumnezeu și pagubele materiale sau morale făcute aproapelui nostru, noi suntem liberi să creștem în iubire.
Dându-ne dezlegarea, preotul ne dă iertarea lui Dumnezeu: dezlegarea dată de el e confirmată în ceruri (Mt. 16, 19).
Sacramentul mărturisirii e răspunsul păcătosului la întrebarea lui Dumnezeu: "iubești-Mă?" Căutând iertarea ca și fiul rătăcit, Îl găsim pe Dumnezeu dispus să ierte cu bucurie de șaptezeci ori șapte. Fiul rătăcit primește îmbrățișarea tatălui, care uită totul.
Prin această reconciliere cu Dumnezeu, însuși Trupul Mistic al lui Cristos se întărește, fiindcă dispare elementul de dezagregare, care este păcatul. Ridicându-ne pe noi spre Dumnezeu, ridicăm împreună cu noi lumea; îmbogățindu?ne cu grația, îmbogățim Trupul Mistic și devenim mai apți pentru a servi Biserica.
Fără să ne facă impecabili, mărturisirea, ca un al doilea botez, restaurează în suflet și prin el în întreaga Biserică, grația și caritatea, făcându-ne mai umili, mai buni, mai curați, mai dezinteresați - trăsături de care lumea întreagă are atâta nevoie.
Sacramentul mărturisirii e necesar pentru ca viața spirituală să progreseze. De aceea, Papa Pius al XII-lea, în Enciclica despre Trupul Mistic al lui Cristos, recomandă stăruitor obiceiul mărturisirii dese, obicei care face să te cunoști mai bine, care favorizează umilința, tinde la dezrădăcinarea relelor obiceiuri, combate neglijența spirituală și lâncezeala, purifică conștiința, întărește voința, mărește grația și dă ocazie direcțiunii spirituale.
Direcțiunea spirituală este și ea un mijloc de a progresa în viața spirituală. Drumurile acestei vieți sunt uneori umbrite, conștiința frământată, dorințele confuze; și, în această situație, este de dorit ca cineva să ne cunoască bine, să ne poată da sfaturi potrivite cum să slujim lui Dumnezeu și cum să ne trăim viața spirituală.
Printre semnele mistice și sacre, instituite de Domnul nostru Isus Cristos ca adevărate cauze de viață divină, nici unul nu se poate compara cu sublimul Sacrament al Euharistiei (Catechismul Conc. Tridentin). El conține nu numai grația, ci și pe însuși izvorul grației. Deci prin nimic nu ne putem îmbogăți mai bine viața spirituală decât prin a bea din izvorul care, prin împărtășanie, se deschide în sufletul nostru, așa încât "râuri de apă vie vor curge din el" (Io. 7, 38).
Cuminecarea este o masă sacră; participarea la Euharistie este un adevărat banchet. Trupul și sângele lui Cristos, cu adevărat mâncare și băutură, se împart credincioșilor ca să trăiască viața veșnică (Io. 6, 58). Fără a mânca trupul și fără a bea sângele Domnului "nu putem avea viață în noi" (Io. 6, 53). Nimic nu ne garantează mai sigur învierea și veșnicia decât Sfânta Împărtășanie: "Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi" (Io. 6, 54).
Așa după cum alergăm după hrana materială ca să hrănim trupul, după cum căutăm hrana adevărului ca să hrănim mintea, la fel să simțim nevoia după hrana spirituală ca să putem trăi viața divină. La fiecare Sfântă Liturghie, Biserica ne invită: "Cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați". Dar, din mulțimea celor prezenți, câți răspund acestei invitații?
Fiind hrană pentru suflet, efectele Sfintei Euharistii sunt asemănătoare cu efectele produse în corp de hrana materială: ea susține viața grației, o face să crească neîncetat și fără limită, cicatrizează rănile produse de boala spirituală a păcatului. Dar ceea ce mai ales se realizează este o reală unire - sacramentală, nu fizică - între noi și Cristos: "cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne în Mine și Eu în el" (Io. 6, 56).
Cuminecându-ne, Cristos ni se dă sigur, dar pentru a ne uni cu El ne cere să ne dăruim și noi, în același spirit în care ni se dă El. Noi îl primim pe Isus jertfit și dacă nu avem același spirit de jertfă ca să renunțăm la tot ceea ce împiedică trăirea Lui în noi, întâlnirea euharistică nu mai este adevărată cuminecare, ci doar o farsă asemănătoare cu întâlnirea celor care își spun cuvinte amabile, dar inimile lor nu au nimic comun.
Întâlnirea cu Cristos trebuie să fie un act de iubire. Nimic altceva nu trebuie să fie motivul împărtășaniei noastre, decât dorința de a răspunde iubirii Lui cu iubirea noastră, cu dorul de a-I oferi un sălaș viu, pe care să-L facă și mai viu, o inimă deschisă pe care să o umple cu dragoste, ființă supusă în care El să se simtă stăpân deplin.
Sfânta Cuminecare este întâlnirea lui Cristos cu creștinul, ca împreună să lucreze - unul prin grație, celălalt prin efort - ca Împărăția cerească să crească în sufletul care se obligă la mai multă sfințenie, realizabilă prin energia primită de la Cristos.
Realizată în noi, Împărăția lui Cristos se va extinde și în afara noastră, căci în Împărăția Sa ne găsim uniți nu numai cu Cristos, ci și cu frații noștri. Dar deosebit al lui Cristos, Euharistia ne obligă să ne dăruim și noi altora și să ne jertfim pentru binele sufletului lor.
De aceea Sfânta Euharistie a fost instituită sub formă de ospăț frățesc. Apostolii erau grupați la aceeași masă. Mâncând din aceeași pâine euharistică, și noi suntem una în Cristos; căci "precum e numai o pâine, un singur trup suntem mulți, căci toți dintr-o singură pâine ne împărtășim" (I Cor. 10, 17). "Biserica nu are altă pâine decât această pâine de viață, ca să facă din credincioși un singur trup și să-i unească, ca pe niște frați, asociindu-i la aceeași masă" (Papa Pius al XII-lea).
Această idee frumoasă, scripturală și ecleziastică, a fost amintită mereu credincioșilor, după cum citim și în lucrarea din veacul I: "După cum pâinea frântă era înainte împrăștiată pe coline în spice de grâu, apoi culeasă și unită în una, la fel membrii Bisericii din toate marginile pământului, să fie uniți în singura Ta Împărăție" (Didaché, c. 9, 4). La fel și vinul, stors din multe boabe de struguri, formând o singură băutură, simbolizează unitatea ce trebuie să-i lege pe credincioși.
Când Isus se compară cu vița de care trebuie să fie legată mlădița (Io. 15, 1-6), El insistă asupra aceleiași idei, și anume că Euharistia operează unirea dintre credincioși și El, și între ei. Această legătură de dragoste și împăcare aduce în comunitate o atmosferă de familie și bucuria de a fi împreună, așa cum erau primii creștini, care "fiind în toate zilele cu toții împreună, cu un cuget și frângând pâinea prin care primeau hrană cu bucuria și curăția inimii, lăudând pe Dumnezeu și fiind iubiți de tot poporul" (Fapte 2, 46-47).
Unirea cu Cristos, unirea între frați și bucuria sufletească sunt efectele Sfintei Împărtășanii, primită cu suflet curat, cu inimă deschisă, cu dor de viață plină. În astfel de condiții euharistia iartă păcatele ușoare, șterge din pedepsele meritate pentru păcate, întărește împotriva ispitelor, potolește pornirile rele. Făcând să crească în inimi focul dragostei de Dumnezeu, ea stinge focul tendințelor murdare.
Cu cât împărtășania este mai deasă, cu atât unirea cu Cristos devine mai strânsă, viața spirituală mai bine alimentată, sufletul mai plin de virtuți. Dar, ca să-și dea roadele, Sfânta Împărtășanie trebuie să fie pregătită în mod serios și urmată de o mulțumită vrednică de atâta dar.
Cea mai bună pregătire este asistarea la Sfânta Liturghie. Faptul că în timpul Sfintei Liturghii ne unim cu preotul care jertfește și ne unim cu jertfa care se aduce Tatălui ceresc, ne dispunem spre dorința ca Tatăl să fie preamărit, ca, prin noi, Cristos să-Și continue viața, apostolatul și Jertfa, și să-I împlinim dorința vie atunci când ne invită: "luați, mâncați - beți dintru acesta toți".
Sfânta Liturghie este adunarea solemnă a comunității creștine. E mijlocul de a-L face pe Cristos să trăiască în comunitate, ca și în inima fiecărui membru al comunității, și în felul acesta caritatea să-și răsfrângă razele asupra întregii vieți omenești.
Mulțumita după Sfânta Împărtășanie e o datorie personală a celui beneficiat, care primește darul și se complace a sta de vorbă cu binefăcătorul.
Însăși Liturghia are ca scop principal adorarea lui Dumnezeu, lauda Lui - "jertfă de laudă" (Ps. 49, 14) -, ispășirea păcatelor, cerere de daruri și mulțămită, după înțelesul cuvântului "euharistie".
Uniți prin preot cu Cristos, veșnicul și Marele Preot, prin jertfa Lui noi mulțumim Tatălui ceresc pentru toate binefacerile știute și neștiute pe care ni le-a dat, și a căror valoare singur Isus o cunoaște și El singur poate mulțumi în mod satisfăcător. Din Inima Lui euharistică se ridică spre ceruri recunoștința fără limită, la care credincioșii se unesc spunând, cu entuziasmul pe care-l conține cuvântul Amin: cu adevărat!
Dar faptul că tu ai fost învrednicit să fii părtaș la această mulțumită universală, faptul că Domnul ți S-a dat ție personal, faptul că viața ta a primit nouă energie și Cristos însuși a venit să petreacă sub acoperământul sufletului tău, toate acestea reclamă o personală mulțumită, gest de specială recunoștință. De aceea, după împărtășanie, când jertfa s-a adus și altarul s?a golit, Biserica ne îndeamnă: "Cei drepți, care ne-am împărtășit cu cinstitele Taine, cu vrednicie să mulțumim Domnului".
Pentru a ne ajuta să răspundem la această invitație a Bisericii, Sfinții Părinți au compus rugăciuni speciale de mulțumită, semn că în Biserică s-a obișnuit întotdeauna mulțumita personală după cuminecare. Altfel n-ar avea rost invitația Bisericii și nici grija de a pune la îndemâna credincioșilor astfel de rugăciuni. Cei care doresc să le folosească, le au la îndemână. Dar nu sunt obligatorii. A sta în reculegere, în adorație, în uimire pentru marea vizită a Celui Întreit Sfânt, în bucuria Sfintei Fecioare în momentul Buneivestiri, când cea dintâi dintre muritori a primit în ea pe Fiul lui Dumnezeu, în ofertă și cereri potrivite stării și lipsurilor fiecăruia, iată cel mai bun mijloc de a petrece timpul după Sfânta Împărtășanie. Fiecare cât și cum poate. Mulțumita are drept scop să mențină și să perfecționeze unirea cu Cristos și cu ceilalți frați, realizată prin cuminecare.
În astfel de condiții e imposibil ca viața noastră spirituală să nu crească în credință, în speranță și în dragoste. E imposibil să nu fie tot mai puțin omenească și tot mai mult divină.
De aceea, să repetăm invocația din rugăciunea de la sfârșitul Canonului Domnului Cristos: "hrănește-mă, Doamne, cu verdeața dumnezeieștilor Tale Taine".