III. Iubirea
Dacă Dumnezeu este Iubire, după cum ne asigură Sfântul Ioan, apostolul predilect al Inimii Sfinte, viața Lui în noi nu este numai cunoaștere, ci și iubire, neseparate, cunoaștere care iubește și iubire care cunoaște: credință care nu numai că stă înmărmurită contemplând realități de dincolo de lume, ci credință care operează îndreptându-și energiile vertical spre Dumnezeu și orizontal spre oameni. Aceasta este Iubirea.
De altfel, toată creația e pătrunsă de energii ce tind la unire, la creșteri, la îmbogățire.
Chiar lucrurile materiale se formează prin atracția elementelor lor de bază. Florile pomilor, ca și macii câmpului, se caută împinse de adierea vântului. Instinctul animalelor le duc la apropieri fecunde, iar rațiunea îi leagă pe oameni într-un ideal comun, familial sau social, prin respect și dăruire.
Cu un cuvânt poetic, care, ca orice limbaj poetic, este universal, exprimând felurite sensuri, toate adevărate, am putea spune că toate aceste atracții, tendițe de mărire, sunt iubire de care e pătruns întreg universul: "iubirea care mișcă și soarele și celelalte astre", cum spune Dante la sfârșitul măreței sale opere "Paradisul" (c. 53, 145). Atomii se iubesc, vântul devine persoană ce sărută florile, animalele se îndrăgesc, iar oamenii se iubesc.
Însă adevărata iubire, iubirea autentică, iubirea în deplinul înțeles al cuvântului, se găsește în Dumnezeu, care se iubește pe Sine în Fiul cu o iubire atât de reală încât aceasta devine a treia persoană a Sfintei Treimi: Spiritul Sfânt, care, apoi, prin grație, locuiește în noi, devenind izvorul vieții spirituale.
Viața spirituală care nu izvorăște din iubirea Spiritului Sfânt este numai o aparență de viața spirituală. Unde lipsește iubirea supranaturală a Spiritului Sfânt, acolo viața, chiar plină de energii care caută să se desfășoare în comuniune cu altul, va fi numai dragoste; iubire vis, iubire sentiment iubire ce înflăcărează, ce dă avânt și cere jertfă pentru un ideal, care însă, oricât de înalt, nu întrece statura ființei omenești, spulberându-se odată cu ea.
Viața condusă de iubirea omenească își pierde ușor elanul, se lasă ușor pătrunsă de sentimente și instincte, își uită idealul care a atras-o și devine pericol de compromitere a persoanei umane. Numai iubirea divină dă vieții noastre statornicie în bine, iar persoanei noastre demnitate și valoare.
De fapt, iubirea dă valoare persoanei omenești. Atât ești om cât iubești și cum iubești; iar iubirea supranaturală îl formează pe omul supranatural, pe omul nou, omul în Cristos, și-i face viața divină.
Ea nu distruge iubirea sentiment, bazată pe atracția frumosului creat, și nici iubirea virtute, bazată pe admirație, respect și recunoștință, ci le pătrunde. Așa precum grația pătrunde natura, la fel și iubirea supranaturală pătrunde celelalte forme de iubire, le purifică, le întărește în rosturile lor providențiale și le ridică spre Dumnezeu.
Viața creștinului e caracterizată tocmai printr-o astfel de iubire: "din aceasta vor cunoaște toți că sunteți ai Mei, dacă veți avea iubire". Alții nu ne pot cunoaște decât după cum trăim. Trăirea noastră în Cristos trebuie deci să fie trăire de iubire.
De aceea Mântuitorul, care a venit să ne dea belșugul vieții, ne amintește și insistă asupra iubirii care, în Vechiul Testament era poruncă: în cel Nou devine un dar.
Iubirea din care trebuie să trăim este însăși iubire lui Dumnezeu, dată de Spiritul Sfânt, ca să-L iubim așa cum și Cristos ne-a iubit pe noi.
Dar cum este această iubire? Cum să-L iubim? Nu în mod sentimental și sensibil. Dumnezeu e ființă spirituală care depășește simțurile noastre. Iubirea față de Dumnezeu este deci o iubire de voință, nu de sensibilitate. Prin urmare, a sta în adorație, chiar fără plăcere, fără mângâieri, copleșit de plictiseală, dar a vrea să stai să-I dovedești credința și dorința de a ține tovărășie Celui părăsit în Sfântul Sacrament, este un act de autentică iubire. El stă pe altar pentru tine, iar tu stai înaintea Lui, pentru El. Două prezențe, două întâlniri, două voințe în aceeași iubire, ce pornește de la El, e preluată de om, care, învingând orice opoziție a sentimentului, a imaginației, ba poate chiar și a rațiunii, răspunde cu voința de a-I dovedi apropierea, ținându-se înaintea Lui. E un exemplu ce poate fi multiplicat de atâtea alte împrejurări, ce ne îmbie să dovedim iubirea voinței, nu a sentimentului nostru.
Viața de iubire nu poate porni decât de la Dumnezeu. El ne?a iubit mai întâi. Dar iubirea este creatoare: ea așează în noi iubirea cu care răspundem iubirii Sale.
Totul e darul Său, însă cel mai mare între toate este darul Iubirii Sale! Acest dar vine de la El și ne atrage spre El. De aceea, iubirea este elanul întregii noastre ființe spre Dumnezeu, cunoscut și iubit pentru El însuși. Ea stăpânește inima mai presus de sentiment și o face să se ridice la nivelul vieții lui Dumnezeu.
Deci relația noastră de iubire față de Dumnezeu nu e un sistem de relații platonice, un fel de tovărășie, chiar respectuoasă și adevărată. Dumnezeu rămâne veșnic infinit perfect, deasupra oricărei limitări și lipsuri, dincolo de tot ceea ce El a creat.
De aceea, iubirea noastră, prin care răspundem iubirii lui Dumnezeu, face ca viața noastră spirituală să fie pătrunsă de un adânc respect, de o mare recunoștință și dăruire totală. O viață religioasă de unde lipsește respectul față de Maiestatea divină, sau lipsește umilința prin care înțelegem cine este El și cine suntem noi, și recunoaștem că tot ce suntem și tot ce avem este darul Său; în care slujirea Lui este numai în măsura interesului nostru, nu este adâncă, înaltă viață spirituală. Ea nu este încă trăirea în care iubim pe Dumnezeu în măsura vredniciei Sale, mai presus de toate: mai presus de plăcerile noastre, de interesele noastre, de viața și ființa noastră.
Iar pe El așa se cuvine să-L iubim: așa pretinde natura relației noastre cu El. Dându-ne totul, ba chiar dându-ni-Se El Însuși mântuire și viață, se cuvine să-L lăsăm să ne stăpânească într-atât încât să nu ne mai aparținem nouă, să nu mai trăim noi, ci să-L lăsăm să trăiască El în noi, după cum Îi este dorința: viața care era în El să fie viața și lumina oamenilor (Io. 1, 4).
În felul acesta s-ar părea că viața spirituală ar fi moartea vieții naturale, înlocuirea ei cu viața divină; ca să trăiești trebuie să mori. Să mori păcatului (Rom. 6, 12), dar să fii om. Să mori omului vechi, ca să nu se opună Omului nou. Să robești trupul cu poftele lui, ca să te pui înaintea lui Dumnezeu ca înviat din morți, și mădularele ca arme de dreptate (Rom. 6, 13).
Viața lui Dumnezeu nu înlocuiește viața sentimentelor, a iubirii omenești, dar o purifică, o orientează, îi dă alte aripi, altă lumină. Grația nu distruge natura, ci o pătrunde, o unește cu Dumnezeu, încât suntem noi care gândim, care iubim, cu facultățile noastre, cu mădularele noastre, care prin mortificare n-au fost distruse, ci făcute disponibile să opereze după spirit, adică după felul de a judeca și de a iubi a Spiritului.
De aceea, în noi, iubirea divină poată fi plină de ardere - nu de patimi -, plină de entuziasm propriu omului, așa cum vedem că au trăit sfinții pătrunși de iubirea lui Dumnezeu, căreia i-au pus la dispoziție vigoarea temperamentului lor.
Iubirea divină poate fi atât de intensă într-un suflet generos, încât, în avântul ei, să atragă simțurile, să le arunce în focul ei, arzând în ele tot ce nu este iubire de Dumnezeu, tot ce nu e Dumnezeu. Uneori avântul iubirii divine e atât de puternic încât omul cade în extaz.
Extazul nu este nivelul de manifestare a iubirii oricărui creștin, dar el rămâne, totuși, pe linia ascendentă a iubirii.
Viața spirituală este deci aceea care caută în toate pe Dumnezeu. E apa ce curge cu meandre, își face loc printre pietre, curge stăruitor pe câmpii sau se aruncă din înălțimi de munte, buimăcită de dor după oceanul în care să-și găsească liniștea și pacea.
O viață în care Dumnezeu nu este, sau nu caută ca El să fie pe primul plan al existenței, rămâne tot numai o viață naturală, închisă în băltoace fără ieșire, într-un orizont fără senin.
Viața ce tinde spre Dumnezeu Îl caută mereu pe El, cu dor, cu stăruință, întotdeauna și în toate; Îl caută mai ales acolo unde știe că se găsește: în adâncul sufletului care L-a primit, prin grație.
Dar, fiindcă Dumnezeu este pretutindeni, Îl caută și în soare, în stele, în vânt și foc, în viață și-n moarte, în sărăcie și bogăție, în științe și arte, viața spirituală devenind rugăciune și cântec, psalm și liturghie, expresie a păcii și a fericirii. Cât de fericit era Sfântul Francisc de Assisi - în sărăcia și durerile stigmatelor sale - când Îl găsea pe Dumnezeu pretutindeni, lăsându-și inima, în timp ce ochii trupești îi erau întunecați de orbire, să strige acel "Cânt al soarelui": "Lăudat să fii, Stăpâne, cu făpturile-mpreună, ce puterea Ta de viață cu iubire le adună; mai ales să Te mărească înfocatul frate Soare, sora Lună argintie, stelele aprinse, mândre; vântul, norii, vremea bună, sora apă cristalină, fratele puternic focul și pământul, mama noastră; cei ce iartă din iubire și îndură prigonire, chiar și moartea cea trupească - cu iubire, mulțumire și în mare umilință".
Dar mai ales viața spirituală autentică, pătrunsă de iubire Îl caută pe Dumnezeu în fiii Săi, în oameni. Îl caută cu lumina iubirii Lui. Nu pentru că aceștia sunt atrăgători din fire, inteligenți sau simpatici, nu pentru calitățile lor, ci pentru relația dintre ei și Dumnezeu. Viața divină este un bun comun din care trebuie să trăiască fiecare om mântuit de Isus, și de aceea și viața spirituală trebuie să cuprindă în iubirea ei pe toți semenii noștri, pe fiecare om. Fiecăruia trebuie să-i dorim binele de care are nevoie, ca și când acela ar fi binele nostru; să-i dorim mântuirea veșnică, așa cum o dorim pentru noi; să?i punem la dispoziție toate mijloacele de care dispunem și de care el are nevoie pe plan spiritual, cât și pe plan material. Sfântul Pavel scrie: "fiți buni unul față de altul, milostivi, iertând unul altuia cum și Dumnezeu v-a iertat vouă pentru Cristos" (Ef. 4, 32). Iertarea este unul dintre cele mai de seamă semne ale adevăratei iubiri, și garanția celei mai deschise și libere vieți spirituale.
E adevărat că o mulțime de obstacole intervin ca să pericliteze exercițiul carității perfecte. În elanul ei spre Dumnezeu, iubirea se lovește de limite ce trebuie depășite; dar tocmai stăruința de a le depăși e semn de intensă viață spirituală. Mai ales stăruința de a depăși principalul obstacol: păcatul.
Pe lângă acesta, condițiile stării noastre pământești ne împiedică de a ne ține într-o continuă conversație cu Dumnezeu: mâncăm, dormim, muncim; atenția noastră este mereu atrasă spre alte lucruri. Toate acestea și alte împrejurări - deși pot fi și ele inspirate și pătrunse de iubire -, determină ca definitiva unire cu Dumnezeu să fie amânată până la totala Lui posesiune în cer.
La fel e și cu iubirea aproapelui. Dacă el nu este pătruns de aceeași iubire supranaturală, dacă viața lui curge în sens contrar cursului vieții noastre, sau chiar dacă curge mai alături de ea, viața noastră spirituală pretinde multă răbdare, știind totuși că dorințele noastre în fața lui Dumnezeu sunt eficiente pe planul grației.
Dar chiar dacă apele vieților noastre se întâlnesc și curg pe aceeași albie, apele unora sunt mai line, iar ale altora mai impulsive; altele venind din munți sunt mai limpezi; altele cu infiltrații de canale sunt mai tulburi; unele găsesc în cale bolovani pe care altele nu-i întâlnesc - și, sărind peste ei, spumegă și împroașcă. Probleme impuse de viață și temperament, de condiții fizice și psihice, fac să fie pusă la încercare viața supranaturală, dar prin aceasta și iubirea să fie purificată. Numai în viața cerească, în care vor fi adunați toți fiii lui Dumnezeu, în perfectă comuniune cu viața divină, liberă de orice obstacol material, statorniciți în unica iubire, numai acolo exercițiul iubirii va atinge deplinătatea sa. Dar aici, pe pământ, viața spirituală e supusă creșterii, și minunat lucru e că ea crește tocmai prin străduința impusă de obstacole, prin elanul de a nu stagna, de a nu face rău, de a suporta, a dărui, a înțelege, cu un cuvânt: a iubi.
Din toate acestea, prin iubirea lui Dumnezeu, ieșim nu doborâți, ci, dimpotrivă, biruitori (Rom. 8, 37).
Să ne facem viața de toate zilele, viață de iubire. În cele mai neînsemnate lucruri, ca și în cele mai grele încercări, să punem iubire. Să nu așteptăm pentru aceasta numai ocazii rare, deosebite, care duc la eroism. Adevărata iubire se infiltrează și în cele mai mici ocazii cotidiene. Ea găsește ușor ocazia unui gest delicat, a unei atenții, a unui ajutor, a unei învingeri, a unei iertări etc., toate gesturi mici, care însă dau vieții un preț nebănuit, deoarece nu mărimea faptei contează înaintea lui Dumnezeu, ci iubirea pusă în ea. Ce folos să-mi dau trupul jertfă, să ardă, dacă nu am dragoste?, se întreabă Sfântul Pavel (I Cor. 13, 3). În schimb răbdarea, milostivirea, modestia, delicatețea, blândețea cu care ne întâlnim în fiecare zi, sunt semne de iubire, și această iubire este calea care duce la înălțimi (I Cor. 12, 31), calea pe care să o râvnim.
Pe această cale de viață spirituală a ajuns la înălțimea sfințeniei Tereza de Lisieux. Ea n-a făcut nimic extraordinar, dar tot ce a făcut, fie că se ruga, fie că spăla rufe sau pregătea cele necesare pentru Liturghie la sacristie, fie că ajuta o soră bolnavă să meargă din capelă la camera ei, fie că instruia, fie că suferea, în toate punea iubirea, așa încât viața ei spirituală a fost viață consumată de iubire până în ultima clipă.
Sfinții ne sunt model de viață trăită din iubire, dar și ei au urmat pe unicul învățător (Mt. 23, 8), și unicul model, care a zis: "pildă v-am dat, ca, precum am făcut Eu, să faceți și voi" (Io. 13, 15): Isus Cristos.
Apostolii care L-au cunoscut, presați de iubirea Lui (II Cor. 5, 14) L-au urmat, cerându-ne și nouă: "rogu-vă deci să-mi fiți mie următori (I Cor. 4, 16), precum și eu lui Cristos" (I Cor. 11, 1), deoarece "cel ce zice că petrece în Dânsul, dator este să umble precum a umblat Acela" (I Io. 2, 6).
În toate împrejurările vieții putem să ne aruncăm privirea spre Isus și să facem ceea ce a făcut El. Sfântul Pavel, când a vrut să-i îndemne pe Corinteni ca să ajute pe creștinii din Ierusalim, le dă de model pe Isus "care S-a făcut sărac pentru noi, El, care era bogat" (II Cor. 8, 9); când a vrut să-i ducă pe Filipeni la umilință, le scrie: "Să aveți în voi același simțământ pe care L-a avut Cristos Isus. El, măcar că era din fire Dumnezeu, nu a socotit egalitatea cu Dumnezeu ca o cucerire la care să nu poată renunța, ci S-a despuiat pe Sine, a luat chip de sclav și S-a umilit pe Sine făcându-Se ascultător până la moartea pe cruce" (2, 5,8). Dar, mai ales, Cristos ne este model de iubire: "Trăiți în dragoste, după cum și Cristos ne-a iubit" (Ef. 5, 2).
De aceea, viața spirituală constă mai puțin în a se conforma unor precepte - lucru ce-l făceau cu multă scrupulozitate fariseii, a căror inimă însă era rea (Mt. 12, 34)-, ci în însușirea gândului, voinței și dragostei lui Cristos. Ba chiar ne poruncește ca și noi să iubim așa cum iubește El (Io. 13, 34). Dar: "nimeni nu are mai mare dragoste decât ca cineva să-și dea viața" (Io. 15, 13), și noi "după aceasta am cunoscut dragostea, că El și-a dat viața pentru noi" (I Io. 3, 16). Iar El a murit ca noi să trăim pentru Dumnezeu (II Cor. 5, 15) și să putem iubi cu adevărat pe aproapele (Io. 15, 13).
Adevărata viață spirituală deci trebuie să fie stăpânită de iubirea față de Dumnezeu și de aproapele, purtând sigiliul iubirii ce se dăruiește, ca astfel să trăim "cu Cristos", "în Cristos", expresii prin care Sfântul Pavel indică o simbioză între noi și Cristos, o unire vitală ca aceea a mlădiței legate de viță.
Dar întreaga viață a lui Cristos, de la peșteră până la Golgota, nu a fost decât un martiriu. De aceea, și noi, numai dacă purtăm în trupul nostru tot timpul moartea Domnului Isus, se va arăta și în trupul nostru viața lui Isus (II Cor. 4, 10).
Cine nu imită pe Isus Cristos în misterul morții și învierii Lui, adică în ceea ce este mai esențial în misterul mântuirii, nu poate zice că trăiește viața spirituală. Viața lui Isus în noi nu o putem trăi fără a purta în trupul nostru moartea Lui: fără sacrificiu. Iubirea înseamnă alegere și predilecție.
Știindu-se iubit de Dumnezeu, creștinul vrea să-L iubească și el, adică să se lege de El în mod total și exclusiv: "mai presus de toate". Aceasta implică în mod necesar să urăști pe tata, pe mama, pe frate, soră etc., adică ei să nu fie preferați, să nu fie iubiți înaintea lui Dumnezeu (limba ebraică nu are cuvânt care să însemne "preferință", de aceea folosește cuvântul "a urî").
De aceea, în Noul Testament, când e vorba de definirea atitudinii vieții creștine, se insistă asupra renunțării pe care o implică opțiunea iubirii. Viața pătrunsă de iubirea care se dăruiește devine o servitute, un serviciu exclusiv Iubitului. El nu admite compromisuri: "nimeni nu poate sluji la doi domni" (Mt. 6, 14).
Iubirea pretinde separare și dezlipire. În acest sens castitatea absolută rămâne idealul copilului lui Dumnezeu, nu pentru că contrariul ar fi mai rău, ci pentru că iubirea perfectă și imitarea lui Cristos o reclamă. Cei feciorelnici urmează Mielul oriunde se va duce. Ei au fost răscumpărați de printre oameni ca mănunchi de frunte al lui Dumnezeu și al Mielului (Apoc. 14, 4).
Iubirea, după modelul lui Cristos, fiind o dăruire de sine, comportă în primul rând cunoașterea de sine însuși, iar aceasta implică sărăcia de spirit. Săracul este acela care este flămând, setos, necăjit, exploatat, oprimat, fără ajutor și fără provizii. El nu are decât răbdarea și speranța ca Dumnezeu să?i vină în ajutor "parașutându-i în fiecare zi hrana necesară" (Guitton). Iubirea însă îl face să fie sigur de aceasta, să nu se revolte, ci, umil și modest, afabil și plin de credință, se încredințează Iubirii.
Ca să realizăm această sărăcie în spirit, care ne aduce îmbogățirea iubirii, trebuie să ne dezlipim inima dăruită lui Cristos, de toate bunurile, plăcerile și mărețiile lumii.
Să nu ne mirăm că Dumnezeu permite atâtea încercări fiilor Săi. El vrea în felul acesta să-i dezlipească de lume și să-i facă asemănători cu Mântuitorul: "Pe toți pe care îi iubesc îi mustru și-i pedepsesc", zice Martorul credincios și adevărat, care "stă la ușă și bate, ca să intre la cine-i aude glasul și-i deschide ușa, ca să cineze împreună" (Apoc. 3, 19-20).
De aceea, în era Noului Testament, a iubi pe Dumnezeu și pe aproapele cere jertfă și suferință, dar pe urmele Mântuitorului, a suferi este o grație (Filip. 1, 29), motiv de mândrie (I Petru 4, 16) și de bucurie (I Petru 1, 6): "în măsura în care luați parte la Patimile lui Cristos bucurați?vă, ca tot astfel să tresăriți de bucurie la arătarea măreției Sale" (I Petru 4, 13).
Trăirea misterului pascal al lui Isus e garanția "ca iubirea pe care Tatăl o poartă Fiului, deoarece Fiul își dă viața (Io. 10, 17), să fie și dragostea noastră, și prin ea Cristos să fie cu noi și în noi: "ca dragostea cu care M-ai iubit pe Mine să fie în ei și Eu în ei", Se roagă Isus Tatălui ceresc (Io. 17, 26).