Joi, 28 martie 2011  
S Stefan Taumaturgul, c (+ 813). S Ilarion cel Nou...  
 MENIU
   scriptura
   predici
   rugaciuni
   cantece
   calendar
   sfinti
   imagini
   stiri
   biblioteca
   posturi
   varia
 POSTURI
Start :: Posturi si sarbatori :: Postul Mare 2004 :: Meditatii

Esența vieții spirituale
II. Speranța

Credința ne prezintă idealul vieții spirituale, dar ni-l arată atât de înalt, încât mintea stă uimită privindu-l, inima slăbește dorindu-l: "Cine se va urca în muntele Sionului?"

Mai ales dându-ne seama de propria slăbiciune, de atâta nestatornicie în colaborare cu grația, de atâtea piedici pe care ni le pune în cale lumea cu mentalitatea și strategiile ei, diavolul cu ispitele lui, stăm în cumpănă și ne descurajăm la primii pași.
Dacă credința nu vine la noi însoțită și de virtutea speranței în drumul spre lumea lui Dumnezeu, ne oprim cu răsuflarea obosită, cu inima apăsată, recunoscând: e foarte frumos, dar nu e pentru slabele mele puteri și micile mele aripi.
Trăirea credinței în cele mai mici detalii: pentru a înfrâna poftele ce ne atrag spre trup și lume, pentru ca noi, păcătoșii (Rom. 3, 9) - destinați la slava lui Dumnezeu (Rom. 3, 23) - să putem rezista diavolului, care ni se prezintă în atâtea forme, chiar în formă de îngerul luminii (II Cor. 11, 14); să putem trăi într-o lume coruptă, amăgitoare și corupătoare, ca niște oi în mijlocul lupilor (Lc. 10, 3), pradă atâtor necazuri prezise de Isus celor ce-L urmează (Io. 16, 1-5), cerându-ni-se uneori să îndurăm chiar martiriul: "împotrivirea până la sânge" (Evrei 12-4), toate acestea presupun tărie deosebită.
Creștinul este avertizat de ceea ce îl așteaptă: "acestea vi le-am grăit, ca dacă va veni ceasul lor, să vă aduceți aminte că vi le-am spus" (Io. 16, 4). Creștinului i se cere un angajament lucid, conștient: să-și urască părinții, frații, copiii - pentru numele lui Cristos - și să-și ducă crucea, dacă vrea să poată zidi temeinic și birui în luptă (Lc. 14, 26-33).
Viața spirituală ne cere să luăm armele lui Dumnezeu (I Tes. 6, 11-13), luptând și suferind ca buni ostași ai lui Cristos (II Tim. 4, 3), stând hotărâți "în Domnul" (I Tes. 3, 5). Forțele răului din noi și din afara noastră sunt atât de puternice încât fără ajutorul lui Dumnezeu nu le-am putea învinge. De aceea ne întrebăm cu îngrijorare: "Cine, dar, se poate mântui?; la care ni se răspunde: "Cele ce nu sunt cu putință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu" (Lc. 18, 26-27). El ne face desăvârșiți spre tot lucrul bun, ca să facem voia Lui, adică ce este plăcut înaintea Sa" (Evrei 13, 21). El ne întărește inimile (I Tes. 7, 13).
Viața spirituală este deci o luptă, nu de o zi-două, ci de toată viața. Isus ne cere să fim vigilenți (Mt. 24, 42-43) și credincioși, adică conștiincioși în îndeplinirea voinței divine, ca niște slugi bune și credincioase (Mt. 25, 21), hotărâți să ducem lupta și strădania până la moarte, căci "numai cel ce rabdă până la sfârșit, acela se va mântui" (Mt. 18, 22).
Dar cine ne poate garanta statornicia ca să rămânem fără prihană și curați, plini de roadele dreptății, până în ziua lui Cristos (I Tes. 5, 23; Filip. 10-11)? Cine ne poate face să căutăm cu statornicie un bun pe care nu-l simțim, o fericire pe care nu o vedem și o moștenire care se bazează numai pe o promisiune? Răspund: speranța, care face din viața noastră drum ce înaintează prin răbdare (Evrei 12, 1).
Stăpânit de speranță, dornic de a ajunge la Împărăția și slava lui Dumnezeu (I Tes. 2, 12), creștinul se știe de pe acum biruitor, "neam ales, preoție împărătească, rod sfânt, poporul dobândirii" (I Petru 1, 9).
Pe plan natural, voința caută binele care este la nivelul puterii sale. Chiar dacă e necesar să facă efort pentru a ajunge la acel bine, efortul dă roade. Când însă idealul depășește forțele naturale, căci se găsește pe un plan supranatural, e nevoie de un entuziasm născut din măreția idealului de atins, dar în același timp e necesar a aștepta cu încredere ca Dumnezeu să ne dea acel bun pe care noi nu-l putem câștiga cu propriile noastre forțe.
Speranța este echilibrul între tensiunea dorinței și supunerea la grație. E virtutea celor ce călătoresc plini de dor ca să răspundă chemării lui Dumnezeu, de la care așteaptă totul. Ea inspiră rugăciunea și efortul personal - ea ne spune ce să cerem și ce să facem - și de aceea ea armonizează activitatea personală cu lumina și atragerea grației. Îndrăzneala și "nebunia" sfinților era dictată de speranța care le lumina măreția idealului spiritual (convertirea păcătoșilor sau a păgânilor, cunoașterea și iubirea de Dumnezeu etc.) și le inspira fapte (rugăciuni, penitențe, călătorii, orice fel de risc etc.), cât mai potrivite pentru atingerea acelui ideal.
Viața spirituală, dacă e viață, nu poate fi lipsită de speranță, de această tensiune a ființei care caută maiestatea divină, izvorul binelui dorit. Ea se modelează perfect cu viața care din natura ei tinde să crească, fiindcă speranța e îndreptată și îndreaptă spre viitor. Ea este așteptare, dar așteptare tensionată și operantă. E tinerețea inimii. E garanția succesului, a înainta din revanșă în revanșă, chiar dacă nu mergi întotdeauna din învingere în învingere. Ea inspiră îndrăzneala, mijlocul cel mai bun pentru a reuși. Viața spirituală fără speranță e o viață îmbătrânită, ce riscă să se stingă.
Cel ce speră e în continuă luptă, având însă certitudinea biruinței finale. Nu pentru că idealul este ușor de atins, căci din cauza piedicilor și greutăților eșecul nu este exclus, dar fiindcă se bazează pe promisiunile divine, pe mijloacele pe care Biserica ni le pune la îndemână, ea aduce cu sine certitudinea biruinței.
Dar ce să câștige? Care este obiectul speranței?
Poporul ales al Vechiului Testament era orientat spre promisiunile divine ale Împărăției lui Mesia. În Noua Lege, poporul lui Dumnezeu e orientat spre desăvârșirea Împărăției lui Dumnezeu, desăvârșire ce se va realiza când Fiul Omului va veni cu putere și mărire să judece pe cei vii și pe cei morți (Mt. 25, 31). Cu fața spre această venire, creștinul trăiește în așteptare, cu mijloacele încinse și făcliile aprinse, în ținuta oamenilor care așteaptă întoarcerea stăpânului (Lc. 12, 35-36).
Venirea Împărăției lui Cristos este obiectivul principal al speranței. "Vină Împărăția Ta", este rugăciunea și dorința creștinului. În această Împărăție el are un loc și va fi invitat: "veniți binecuvântații Părintelui Meu" (Mt. 25, 34). Împărăția lui Dumnezeu e și Împărăția lui, slava lui Cristos va fi și slava lui, fericirea Spiritului va fi și fericirea lui. Dorind venirea Împărăției, creștinul implicit își dorește fericirea veșnică. Tatăl i-a promis-o, Fiul i-a meritat-o, Spiritul Sfânt îi dă mijloacele să o poată câștiga. Fiindcă Împărăția definitivă, când toate vor fi supuse Fiului, iar Fiul le va supune Tatălui este suprema țintă a Întrupării, aceasta trebuie să fie și suprema dorință și speranță a creștinului. "Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu -" (Mt. 6, 33), ne spune Isus, El ne-o promite, noi să o căutăm, sperând în realizarea promisiunii Lui.
Speranța noastră apoi se leagă și de alte promisiuni divine. Cristos a promis asistență Bisericii Sale până la sfârșitul lumii (Mt. 28, 20); a promis ajutorul Spiritului Sfânt în timp de prigoană (Mt. 10, 19), ajutor pe care Biserica primilor ani l-a experimentat în viața ei, după cum l-au experimentat mai târziu toți cei care, cu inima curată și umilă, au trebuit să-și mărturisească credința.
În afară de aceste promisiuni, Isus ne mai propune și alte obiecte pentru speranță, toate supuse însă obiectivului principal. Chiar subzistența materială este asigurată credincioșilor. Ea nu va lipsi nimănui: "Nu vă îngrijiți cu privire la viața voastră, gândindu-vă ce veți mânca, nici cu privire la trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veți îmbrăca" (Lc. 12, 22).
Tot efortul vieții noastre însă trebuie să tindă spre Împărăție, iar celelalte ni se vor da. Deci obiectul principal al speranței nu se raportează în primul rând la viața prezentă: "dacă sperăm în Cristos numai pentru viața aceasta, spune Sfântul Pavel, suntem mai nenorociți decât toți oamenii" (I Cor. 15, 19). Ea are deci drept obiect mântuirea, viața în Împărăția lui Dumnezeu, mărirea din ceruri, sau cum preferă Sfântul Pavel să zică: "speranța măririi lui Dumnezeu" (Rom. 5, 2). De aceea el îi scrie lui Tit: "lepădând necurăția și poftele lumești, să trăim în cumințenie, dreptate și evlavie pe această lume, în așteptarea fericitei nădejdi și a arătării măririi a marelui Dumnezeu și Mântuitor al nostru Isus Cristos" (2, 12-13). Această mărire este încă și a noastră, căci ea "se va arăta în noi" (Tim. 8, 18), dacă vom pătimi împreună cu Cristos socotind că în fața acestei măriri patimile vieții de acum sunt ca un nimica (Rom. 8, 17-18), căci "necazul nostru de acum, curând trecător și ușor, lucrează în noi peste măsură mare mărire" (II Cor. 4, 17). De aceea, patimile și necazurile vieții de acum, prin care ne unim cu patimile mântuitoare și aducătoare de nemăsurată mărire a lui Cristos, nu trebuie să așteptăm cu orice preț ca să treacă. A restrânge speranța numai la scăparea de relele trecătoare, și a nu-i da dimensiunea ei supranaturală, înseamnă a trăi în afara lumii credinței, și de aceea Sfântul Pavel ne numește nenorociți.
Slava lui Dumnezeu, la care suntem chemați, nu este o slavă trecătoare - cum trecătoare sunt toate cele pământești: necazuri sau bucurii - (II Cor. 3, 13); nu este o rază ce dispare, ca aceea pe care o primea Moise când stătea de vorbă cu Dumnezeu (Ieșire 34, 29-30), atât de strălucitoare și ea încât fiii lui Israil nu-i puteau privi fața (II Cor. 3, 7), ci este o slavă permanentă, adevărată "viață veșnică" (Rom. 2, 7).
Această viață este Împărăția lui Dumnezeu despre care vorbesc evangheliștii și despre care Sfântul Pavel ne asigură că îi suntem moștenitori (I Cor. 6, 9-10). Împărăția e legată de a doua venire a Domnului, când va judeca pe cei vii și pe cei morți, și când va învinge definitiv pe toți dușmanii Săi: păcatul, diavolul și moartea. Deci speranța noastră se leagă de un eveniment istoric, de un fapt ce se va întâmpla într-o zi. Această zi o așteptăm, Speranța în ea ne dă răbdare și curaj în greutățile vieții.
Spre deosebire de cei ce trudesc și se jertfesc pentru o pace, bunăstare și fericire pământească, pentru un rai pe pământ, speranța creștină are ca obiect un eveniment viitor, care însă este deja prezent într-o formă misterioasă. Cristos a venit și ne-a mântuit. El ne-a încorporat în Împărăția Sa, încât posedăm, în mod anticipat, viața veșnică. Suntem îndumnezeiți și așteptăm definitiva noastră mărire, cu o speranță sigură, care nu înșeală. În mântuirea prezentă noi avem speranța desăvârșirii slavei care va veni: "în speranță am fost mântuiți".
Dorind desăvârșirea finală a Împărăției care este deja pe pământ și al cărei semn este Biserica în care suntem încorporați, noi contribuim la dezvoltarea Împărăției, în faza ei pământească. Creștinul are o încredere absolută în tăria Bisericii, aruncată în lume ca o barcă pe valuri. "El are convingerea, bazată pe promisiunea divină, sprijinită de prezența operantă a Spiritului, că Biserica își va continua drumul fără încetare, cu toate asalturile lumii, cu toate slăbiciunile membrilor ei, până la triumful definitiv. Acesta este înțelesul Apocalipsului. În felul acesta, speranța devine, în istoria creștinismului, marele izvor de optimism creștin: nu un sentiment vag că "totul se va aranja cumva", ci certitudinea infailibilă că Împărăția lui Dumnezeu se zidește mereu și va rămâne în picioare, cu toate prigonirile" (B. Olivier).
Forța speranței constă în convingerea că obiectul ei va fi atins, deoarece ea se pune în mod absolut în mâna celui ce singur poate să-l realizeze. Refugiul speranței este Dumnezeu.
Dar Dumnezeu dă și creaturilor o anume autoritate de a deveni și ele un sprijin pentru speranță. Ca instrumente în mâna lui Dumnezeu, putem deci să ne punem speranța și în Omenirea lui Isus - în Inima Sa - în Biserică; sacramente, rugăciuni, binecuvântări; în sfinții din ceruri, mai ales în Sfânta Fecioară; ba chiar și în oamenii pe care Dumnezeu i-a așezat pe drumul vieții noastre ca și colaboratori ai Săi. Toți aceștia vor fi cu adevărat sprijin pentru speranța noastră. În ajutorul lor vedem ajutorul lui Dumnezeu, care prin ei ne conduce spre promisiunile Sale cerești.
"Sprijinit pe aceste promisiuni - creștinul se încrede cu toată tăria în Dumnezeu, de la care așteaptă cu certitudine ca, la sfârșitul luptei sale pământești, în care grația îl susține, să se desăvârșească în slavă opera lui Dumnezeu. El înaintează cu bucurie și grabă spre încoronarea operei lui Dumnezeu, mai întâi în el însuși, și apoi, în unire cu toți fiii lui Dumnezeu, să se apropie de ziua glorioasă a biruinței definitive a lui Cristos, având pe buze chemarea Apocalipsului: "Vino, Doamne Isuse!" (B. Olivier).
 
Speranța este certă. Dar ea este virtutea omului pe pământ. Cei din iad nu speră. Pe poarta iadului Dante a găsit scris: "Lăsați orice speranță voi care intrați aici". Osândiții nu cunosc decât ura și disperarea.
Nici sfinții din cer nu mai au ce spera. Speranța lor s-a împlinit, așteptând doar cu o certitudine absolută de dincolo de pământ, timpul când vor învia cu trupul.
Numai omul ce peregrinează pe pământ - homo viator -, numai el poate avea virtutea speranței, formată dintr-o certitudine și dintr-un risc. Riscul este un element esențial al speranței. Când ești absolut sigur că vei obține ceva, nu mai speri, ci doar aștepți. Certitudinea speranței se bazează pe puterea și fidelitatea lui Dumnezeu. Dar până să ajungem în posesiunea obiectivului promis, sufletul nu poate avea linișe deplină. Din cauza slăbiciunii noastre, a nestatorniciei legate de condiția umană, trebuie să fim mereu în tensiune: vigilenți să luptăm. Împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu nu o putem aștepta cu mâinile în sân. Certitudinea absolută a propriei mântuiri nu e suficientă ca să ne mântuim (cum spunea Luther), căci cu toate meritele lui Cristos, omul rămâne liber, supus greșelii și păcatului. De aceea, o anume neliniște interioară intră în componența speranței, și nu vom avea deplină liniște până când nu ne vom odihni în Dumnezeu: "in\uietum est cor nostrum donec re\uiescat in Te" (Sfântul Augustin). Cât timp omul trăiește pe pământ, el poate păcătui. Nimănui nu-i este garantată impecabilitatea. De aceea, speranța este certitudine - bazată pe fidelitatea lui Dumnezeu; și incertitudine - bazată pe nestatornicia omului.
Noi înșine ne dăm seama, din proprie experiență, că e mai ușor să fii laș, decât erou, și că radicala mizerie a omenirii se găsește în repetate tentative, adesea nereușite. Cine își pune încrederea în el însuși nu poate ajunge decât să renunțe la luptă sau să ajungă la disperare. De aceea speranța nu poate fi înlocuită cu nimic în urmărirea destinului nostru. Toate ne pot înșela pe drumul acesta, speranța însă nu. Creați pentru veșnicie, Dumnezeu, Creatorul și Mântuitorul nu ne înșeală. Din acest motiv speranța susține eforturile noastre, luptele noastre; ne dă curajul să suportăm totul: întărește hotărârea noastră în elanul care, dacă nu punem obstacol grației, ne duce în mod infailibil la fericirea veșnică (B. Olivier). Iată pentru ce viața spirituală nu este viață dacă este lipsită de speranță. Și tocmai pentru creditul ce-L dăm lui Dumnezeu, speranța este plăcută Lui. Ea atrage tăria Lui asupra noastră. Biblia ne prezintă speranța ca o forță: "Domnul este tăria mea; în El se încrede inima și sunt ajutat" (Ps. 28, 7). Dumnezeu dă omului tăria Sa. El devine puterea omului. Dumnezeu nu ne dă forță omenească, nu îl face pe om tare. Ba chiar e necesar ca omul să-și recunoască sărăcia și slăbiciunea, căutând refugiul la Dumnezeu: "Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine" (Ps. 56, 3).
Întreaga Psaltire e formată din acest contrast: de o parte strigăt de frică, de disperare, dusă uneori până la paroxism, de altă parte expresia unei absolute încrederi și speranțe:
"Ai milă de mine, Doamne, căci sunt la strâmtoare; fața, sufletul și trupul meu s-au topit de întristare; mi se sfârșește viața de durere și anii în suspinuri. Dar eu mă încred în Tine, Doamne, și zic: "Tu ești Dumnezeul meu" Soarta mea e în mâna Ta - Fă să lumineze fața Ta peste robul Tău" (Ps. 31, 4?10; 14-16).
Slăbit, cuprins de teamă, fără tărie, în loc să se agite, în loc să-și risipească energiile, omul se îndreaptă spre Domnul de la care așteaptă ajutorul: "Căci așa vorbește Domnul Dumnezeu: "În liniște și odihnă va fi mântuirea noastră, în seninătate și încredere va fi tăria noastră" (Is. 39, 15).
Când Sanacherib, regele Asiriei, se îndrepta spre Ierusalim, Ezechia se ruga, punându-și speranța în Domnul, și iată că regele Etiopiei atacă Asiria, iar boala nimicește armata care asedia Ierusalimul (II Reg. 18-19).
Dumnezeu nu refuză nici miracolul celor care nu se rușinează în a-și recunoaște slăbiciunea: "Cele slabe ale lumii, le-a ales Dumnezeu ca să rușineze pe cele tari" (I Cor. 1, 27). De aceea: "Nădăjduiește în Domnul. Fii tare, îmbărbătează-ți inima, sperează în Domnul" (Io. 23, 14).

înapoi la cuprins




© 1999-2011 www.greco-catolic.ro / www.greek-catholic.ro / all rights reserved / contact