I. Credința
Spiritul Sfânt locuiește în noi ca într-un templu. Nu numai că locuiește, dar El, Spirit de viață, trăiește și operează în noi: luminează, învață, întărește, iubește folosindu-se de noi, de facultățile noastre: de gândirea noastră, de voința noastră. Altfel ce rost ar avea Să locuiască în noi El, care este pretutindeni? Speciala Lui prezență în noi este pentru ca să pătrundă ființa noastră de prezența Lui, viața noastră de viața Lui; să dea gândirii noastre gândul Său, voinței noastre dorințele și iubirea Sa. Asta vrea să o facă El, venind în noi.
Noi nu suntem temple de piatră care dacă sunt bătute de soare se încălzesc, dacă le cuprinde gerul se răcesc. Nouă nu ni se impune viața divină; în sanctuarul inimii noastre nu pătrunde nimeni fără voia noastră. Nici chiar Dumnezeu, care ne-a creat liberi, și ne respectă libertatea.
Dar dacă L-am rugat și am acceptat ca Spiritul Sfânt să vină să se așeze în noi, este semn că vrem să acceptăm nu numai prezența, dar și sugestiile și viața Lui. Între El și noi începe un dialog, o înțelegere, prin care El ne oferă viața Lui de gândire și de dragoste, iar noi răspundem, acceptându-le. Acest răspuns la solicitările Spiritului, această însușire a felului de a gândi, de a voi, se numește credință.
Prin credință noi răspundem în mod liber oaspetelui nostru: Îl recunoaștem, Îl rugăm să ne vorbească, să ne învețe și lucruri pe care noi nu le cunoaștem și nu le pătrundem; Îi ascultăm dorințele și promisiunile; și, înflăcărați de frumusețea Lui, de măreția destinului pe care El ni-l arată, încrezători în sfințenia și bunătatea Lui, ne lăsăm duși de El, chiar dacă încă nu cunoaștem calea, chiar dacă în jurul nostru este întuneric.
Mai ales, El ne inspiră o mare sete de Dumnezeu, originea și ținta vieții noastre, dar totodată ne face să ne dăm seama că această sete nu poate fi potolită decât în altă viață. Această viață veșnică ne face să o iubim, și spre ea ne orientează dorința. Această viață prin care trăim veșnic în Dumnezeu e plină de mistere; de aceea ne este necesară credința, pentru ca să ne orientăm spre ea.
După cum prin simțuri intrăm în universul material și-i admirăm frumusețile, îi ascultăm melodiile, și-i sesizăm misterele, care îl încântă pe artistul ce vede armonia jocurilor de lumini și umbre, culori și sunete; după cum prin rațiune intrăm în lumea legilor care conduc ființele, care fac să crească viețuitoarele, să se succeadă anotimpurile, să se îmbine energiile lumii, să se desfacă și să se refacă nebuloasele, legi ce-i pune pe gânduri pe savanți și-i umplu de uimire - poetică sau religioasă (căci, spune Einstein, un savant nu poate fi decât poet sau credincios) -, în fața misterelor ce apar în imensitatea macrocosmosului ca și în adâncul microcosmosului; la fel, prin credință se intră în lumea lui Dumnezeu, acolo unde nici simțul, nici rațiunea nu ne pot duce.
Rațiunea vede lumea lui Dumnezeu privind-o de la distanță, din exterior, și o cunoaște numai prin analogii, prin deducții logice. Privind în oglinda creaturilor vedem nelămurit (I Cor. 13, 12) mărirea Domnului (II Cor. 3, 18) și alte atribute divine ce se reflectă în lume.
Chiar și omul fără credință știe că există Dumnezeu. Păgânul Aristotel vorbește despre acel prim motor imobil fără de care nu poate exista mișcare în univers; despre acea cauză universală a tuturor ființelor. Platon spune că Ființa supremă este spirit preaînțelept. Alți filosofi vorbeau, și în antichitate, despre spiritualitatea și nemurirea sufletului; despre o viață dincolo de moarte. Toate acestea însă, prin credință, le vedem în altă lumină și le descoperim alte dimensiuni de cum ni le poate prezenta rațiunea. Credința ne spune că acea Ființă atotputernică și veșnică, preaînțeleaptă și preasfântă, este nu numai Creatorul nostru, ci și Părintele nostru iubitor; Părinte care, după ce prin creație ne-a pus în afara Sa, ne așteaptă să revenim la El ca să ne împărtășim din viața și fericirea Lui.
Pe lângă aceasta, credința ne mai spune și lucruri pe care rațiunea nu le putea cunoaște și nici măcar bănui. Ea singură nu poate arăta adevărul mântuirii: Întruparea, Patima și Învierea Fiului lui Dumnezeu, care ne-a dat energii ca să putem de pe acum trăi, asemenea Lui, viața divină.
Credința ne introduce la ospățul fericirii veșnice la care participă sfinții, ființe reale, în tovărășia cărora vom petrece și noi, într-o comuniune de gândire și iubire.
Charles Peguy scria că aceste persoane care nu mai sunt pe pământ există mai real decât lumea aceasta care trece. Dincolo de lumea în care ne găsim, credința ne arată o altă lume, care devine cu adevărat lumea noastră, ce numai în aparență ne este străină.
Ne simțim înstrăinați de ea numai când credința slăbește din cauza spiritului lumii acesteia care ne atrage în sens opus, ducându-ne pe căi de nemulțumire și critici, de mândrie și încredere absolută în om, departe de calea Cuvântului lui Dumnezeu.
Numai Cuvântul lui Dumnezeu ne poate arăta lumea lui Dumnezeu spre care trebuie să ne orientăm viața. Cine ar putea vorbi despre cer, decât Cel ce S-a coborât din cer? Cine ne-ar putea arăta pe Tatăl, afară de Cel care este în sânurile Tatălui, Fiului Său Unul născut? (Io. 1, 18). Cine ne-ar putea învăța despre Sfânta Treime, decât unul din Treime? Cine ne?ar putea descoperi planurile lui Dumnezeu de mântuire, decât Cel venit să le realizeze? Cine ne-ar putea asigura de realitatea supranaturală, decât Cuvântul făcut Trup, plin de har și de adevăr (Io. 1, 14)? Cine ne-ar putea introduce în cele ale Spiritului, decât Însuși Spiritul, care cunoaște și adâncurile lui Dumnezeu (I Cor. 2, 10)?
Dumnezeu însuși ne învață despre El. Din partea noastră se cere doar ascultare, acceptare în supunere și încredințare. Acestea sunt cerințele credinței: ascultarea cuvântului scris în Biblie; supunere față de cei cărora li s-a încredințat să ducă cuvântul, în numele lui Cristos, la toate neamurile - adică față de aceia care au primit darul și apostolia, cum scrie Sfântul Pavel (Rom. 1, 5); și încredințarea Celui spre care ne duce ascultarea și supunerea, adică Isus Cristos.
Cuvântul lui Dumnezeu, prin care ni se descoperă lumea nevăzută a lui Dumnezeu, pentru ca să ne orientăm spre ea viața noastră, și pe care credința Sa ne-o adeverește (Evrei 11, 5), îl găsim în Sfânta Scriptură. Viața spirituală nu se poate trăi dacă nu este hrănită cu Cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Biblie.
Dar, fiind aici vorba mai mult de viață decât de cunoaștere, să nu căutăm în Biblie numai adevăruri, numai abstracțiuni care ne duc la discuții, ca de exemplu: cum este Dumnezeu?, în ce fel ne-a mântuit?, ce planuri are Dumnezeu cu noi?, cum purcede Spiritul Sfânt? etc., lucruri despre care, fără ghidul Bisericii, discutăm și ușor putem greși. În Scriptută să căutăm acele sfaturi practice, clare, fără putință de răstălmăcire, pe care Isus și Apostolii Săi ni le-au dat. Noul Testament e plin de îndemnuri de viață specifice vieții creștine. Dacă nu punem în practică aceste sfaturi, deci nu trăim ceea ce ne cere Cuvântul lui Dumnezeu, viața noastră spirituală e o amăgire: "fiți înfăptuitori ai Cuvântului și nu numai ascultători", "ca să nu vă înșelați pe voi înșivă", scrie Sfântul Iacob (1, 22). A mărturisi că Îl cunoști pe Dumnezeu, dar a-L tăgădui cu viața, înseamnă a fi necredincios și netrebnic (Tit. 1, 16).
Ascultarea Cuvântului trebuie să ducă la practicarea virtuților, în primul rând a iubirii de frați (I Petru 1, 27), a urmării lui Cristos cel răstignit (Gal. 3, 1).
Viața care nu e pătrunsă de iubirea lui Dumnezeu, care nu mărturisește pe Dumnezeu prin serioziatea ei, prin spiritul de sacrificiu, prin dezlipirea de sine, prin înfrânarea poftelor, nu este viață spirituală. Viața spirituală este viața lui Cristos în noi. Dar, așa cum cei ce au văzut pe Isus au văzut pe Tatăl, la fel cei ce ne văd pe noi - dacă sunt sinceri și nu farisei - să poată vedea în noi pe Cristos, și prin El să-L vadă pe Tatăl: "așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzând faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri" (Mt. 5, 16). A asculta cuvântul și a-l îndeplini înseamnă - după cuvântul lui Cristos - a fi înțelept (Mt. 7, 24), a fi fericit (Lc. 11, 28), a face parte din familia Mântuitorului: "Mama Mea și frații Mei sunt cei ce ascultă și fac Cuvântul lui Dumnezeu" (Lc. 8, 21).
Credința este deci primirea Cuvântului lui Dumnezeu în mintea, în inima, în viața noastră întreagă.
Sfântul Ioan însă ne avertizează: "să nu credeți la orice spirit" (I Io. 4, 1). Ca să cunoaștem cu adevărat Spiritul lui Dumnezeu, cuprins în Biblie, credința trebuie să fie supunere nu oricui propovăduiește, ci Bisericii care și astăzi ne vestește ceea ce Apostolii au văzut și au mărturisit: că Tatăl L-a trimis pe Fiul ca Mântuitor lumii (I Io. 4, 14). Tot ce ține de ordinea Întrupării și răscumpărării, tot ce ține de cunoașterea lui Dumnezeu, presupune implicit a-i asculta pe ei: "cel ce cunoaște pe Dumnezeu, ne ascultă pe noi", scrie Sfântul Ioan (I Io. 4, 6). Cunoașterea lui Dumnezeu prin credință duce la ascultarea Bisericii. E voia lui Isus: "cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; cine se lapădă de voi, de Mine se lapădă, iar cel ce se lapădă de Mine, se lapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine" (Lc. 10, 16). De aceea "cine nu ascultă de Biserică, să fie înaintea ta un păgân și vameș", spune Isus Apostolilor cărora le-a încredințat puterea de a conduce: de a lega și de a dezlega (Mt. 18, 17-18); cărora le-a poruncit să vestească la toate neamurile cuvântul Său, asigurându-i că-i va asista până la sfârșitul lumii (Mt. 28, 20) și că le va trimite pe Spiritul adevărului, care-i va îndruma spre adevărul întreg (Io. 16, 13).
Iată pentru ce credința este și supunere față de Biserică. De aceea, o viață spirituală adevărată nu se poate trăi fără această supunere: față de învățătura și orânduielile Bisericii.
În acest context, deoarece pe calea vieții spirituale ne încredințăm conducerii unui duhovnic, atunci când acesta vorbește în numele Bisericii, trebuie ascultat în spirit de credință, văzând în autoritatea lui, autoritatea Bisericii.
Legați de Biserică, noi suntem fii ai Împărăției lui Dumnezeu. Prin supunere în credință față de ea, noi avem asigurarea acestei filiații, căci Biserica este tocmai semnul Împărăției. Prin Biserică Împărăția se reînnoiește.
Dar Biserica nu e numai semn al Împărăției, ci și sacramentul Împărăției, adică mijlocul vizibil rânduit de Isus ca, prin El, Împărăția să crească, să se întărească, să se dezvolte până la deplinătatea ei. Toată darea cea bună și tot darul desăvârșit ce vine de la Părintele luminilor se revarsă asupra lumii, prin Biserică. Toate neamurile sunt chemate să?i asculte învățătura. Rugăciunile ei, binecuvântările ei, jertfa ei, pocăința ei se adresează întregului neam omenesc, polarizând efortul întregii creații spre mărirea lui Dumnezeu. Ea este aluatul - cantitativ puțin față de trei măsuri de (circa 40 kg) făină - (Mt. 13, 33), care dospește toată frământătura acestei lumi (Gal. 5, 9).
Viața spirituală nu se poate deci mărgini numai la un interes personal, ci trebuie să cuprindă în țelurile ei preocupările Bisericii, grijile ei, interesele ei: răspândirea credinței prin misiuni, formarea preoților în condiții cât mai bune, îndrumarea sufletelor chemate la profesiunea religioasă, dorul Bisericii după unitate etc., sunt tot atâtea țeluri pentru care creștinul trebuie să trăiască, întregindu-și viața în efervescența eforturilor, dorințelor, rugăciunilor și jertfelor Bisericii. "A simți cu Biserica" e una din calitățile unei autentice vieți spirituale, după îndemnul făcut, în numele Domnului Isus, de către Sfântul Apostol Pavel: "să fim cu toții uniți într-un gând și o simțire" (I Cor. 1, 10).
Dar, prin supunere și integrare, noi renunțăm tot mai mult la noi și credința noastră devine încredințare.
Ajungem astfel la suprema fază a vieții spirituale, la "vârful cu dor" spre care ne conduce credința. Ascultarea credinței ne-a dus la convertire; supunerea credinței la practicarea virtuților și la ținerea poruncilor. Prin încredințare, credința ne pune sub legea iubirii. Etapele nu le putem sări, căci numai după ce am rupt cu păcatul și ne?am străduit să trăim corect și bine, vom ajunge să trăim după legea iubirii, renunțând cu totul la noi și lăsându-ne în buna plăcere a lui Dumnezeu. Nu ne mai aparținem nouă, ci toată libertatea, toată viața, toată ființa și destinul nostru le încredințăm Celui care ni S-a dăruit, până la suprema dovadă de iubire: Jertfa pe Cruce.
În Sfânta Scriptură avem multe exemple de oameni încredințați cu totul lui Dumnezeu. În Epistola către Evrei, în care Sfântul Pavel vorbește despre credință, el enumeră o seamă de mari credincioși, între care amintește mai ales pe Avram, numindu-l (în Epistola către Romani - 4, 16) părintele nostru, al tuturor credincioșilor. Datorită credinței și-a încredințat viața lui Dumnezeu, lăsându-se dus, fără să știe unde merge (Evrei 11, 8). Avram a crezut cuvântului și făgăduințelor lui Dumnezeu și și-a făurit destinul pe acest cuvânt.
Atitudinea celui care crede este nu numai aceea a școlarului care-și ascultă dascălul, ci și atitudinea copilului care se lasă cu totul în voia mamei sale. Oare nu pentru această atitudine a ajuns la înalta sfințenie Tereza de Lisieux, în a cărei viață abandonul a fost trăsătura cea mai caracteristică? Copilăria spirituală, a cărei model a fost ea, înseamnă tocmai trăirea credinței în abandon de iubire față de Tatăl ceresc.
Avram nu știa încotro duce drumul pe care trebuie să plece, dar "a crezut lui Dumnezeu care dă viață morților, iar cele ce nu au ființă le cheamă la ființă" (Rom. 4, 17). Astăzi însă, după ce Isus a înviat din morți, noi știm că drumul încrederii în Dumnezeu ne duce la viața veșnică. Ceea ce puterea lui Dumnezeu a realizat în Isus Cristos devine promisiune pentru toți oamenii. Cuvântul, viața, moartea și Învierea lui Isus dovedesc că toți oamenii au acest destin de mântuire, iar această promisiune ce ni se face prin misterul răscumpărării, este un mesaj de bucurie: "toate Le-ai umplut de bucurie, Cel ce ai venit să mântuiești lumea", se roagă Biserica. Totuși, când alte chemări ne atrag, mai apropiate, mai plăcute simțurilor, mai prudente și mai "realiste", oare nu este un risc să crezi, să te încredințezi unei promisiuni ce se va realiza în cer? Moartea noastră e sigură, pe ce clădim atunci nădejdea noastră? Nu pe judecata omenească, nu pe încrederea în noi înșine, ci "în Dumnezeu care învie morții", după cum ne spune Sfântul Pavel (II Cor. 1, 9), care ne pune în față cele două alternative, singure valabile în realitatea mântuirii: sau să răbdăm cu Cristos, să-I rămânem credincioși, sau să ne lepădăm de El. Suntem liberi să optăm, dar, dacă "am murit împreună cu Cristos, împreună cu El vom și învia; de răbdăm împreună cu Dânsul, împreună vom și împărăți; de ne vom lepăda de Dânsul, și Dânsul se va lepăda de noi; de nu-I rămânem credincioși, Dânsul credincios rămâne" (II Tim. 2, 12-13). Promisiunile sunt deci clare. Dar sunt promisiuni ale Cuvântului lui Dumnezeu. De aceea, viața de credință este o obțiune prin care omul se încrede în promisiunea ce depinde numai de Dumnezeu. Omul declară că viața pe care o trăiește acum pe pământ, pe care o simte și o stăpânește, este mai inconsistentă decât veșnicia promisă de Dumnezeu și de aceea se bazează numai pe bunătatea Celui atotputernic.
Pentru omul trupesc, fără viață spirituală, această opțiune este un risc: "cine vrea să-și salveze viața, și-o va pierde; în schimb, cine-și pierde viața pentru Mine, acela o va câștiga" zice Domnul (Lc. 9, 24).
În felul acesta, credința, ca încredințare, angajează întreaga libertate, întreaga ființă a omului, pentru a merge pe alte căi decât cele arătate de simțuri și marcate numai de rațiunea mărginită a omului. Aceasta este viața spirituală, născută din adâncul ființei, din adâncul "inimii", cum se exprimă Biblia, de unde își are izvorul și credința ca răspuns total și angajament hotărât la Cuvântul lui Dumnezeu:"Cei ce păstrează în inimă curată și bună Cuvântul ascultat, dau rod în răbdare" (Lc. 8, 15).