Grația
Lumea întreagă este opera bunătății lui Dumnezeu. Bunătatea infinită se reflectă în variate realități, care formeazăb împreună o minunată operă, demnă de înțelep-ciunea și atotputernicia lui Dumnezeu.
Chiar materia moartă, prin faptul că există, face parte din "ființă". A "nu fi" este nimic, neant; a fi, este totul. Aprofundând acest gând, ne dăm bine seama cât de bun este Dumnezeu. Ființa în sine, absolută, a vrut ca acea piatră, acel munte, acea apă vijelioasă sau acel soare lucitor să existe pentru a surâde din înălțime, pentru a se mișca cu viteze neînchipuite, pentru a se lăsa bătută de vânturi - vesele toate, disprețuitoare oarecum față de haosul primar al neantului.
Acestei naturi, Dumnezeu a vrut să-i mai adauge un dar: viața. Și iată că munții s-au acoperit de păduri, câmpiile de flori, iar printre flori zboară albine, în păduri se mișcă jivine, în cer se înalță vulturi, peștii înoată în ape, după cuvântul Domnului: "Să mișune apele de viețuitoare, să zboare păsări deasupra pământului, pe întinderea cerului" (Fac. 1, 20).
Pe lângă acestea, Dumnezeu i-a mai dat omului conștiința: puterea de a cunoaște lumea și de a se cunoaște pe sine: puterea de a iubi, de a se iubi, de a stăpâni și de a se stăpâni, devenind astfel stăpânul creației (Fac. 1, 26-28).
Tot ce suntem și tot ce avem este darul lui Dumnezeu. Suntem o frământătură de dar. Nimic nu e al nostru, afară de libertatea pe care tot El ne-a dat-o, ca prin ea să devenim persoane responsabile chiar și de binele realizat prin colaborarea cu planurile lui Dumnezeu, și de răul pe care îl vom face prin refuzul de a-L seconda în realizarea mărețelor Sale planuri față de noi și față de lume. Și nouă, și lumii, ne-a dat un scop, iar pentru realizarea acestuia, Dumnezeu a vrut ca omul să-I fie colaborator.
Chiar și numai această considerație ar fi suficientă să ne facă să-I cădem în genunchi, plini de recunoștință și mândri de încredințarea ce ne-a dat-o: să-I oferim colaborarea noastră, pentru ca în acest fel creația să devină perfectă, iar chipul Său în noi să devină tot mai luminos.
Am revenit asupra acestor gânduri, pentru a sublinia necesitatea recunoștinței de care trebuie să ne fie plină viața față de Cel ce ne-a creat, ne-a făcut oameni și colaboratori ai Săi.
Dar iubirea lui Dumnezeu nu are margini. Ea dă tot ceea ce creatura poate primi. Și, în măsura în care omul poate primi viața Lui, i-a dat-o și pe aceasta. Pe lângă existență, pe lângă viață și suflet, Dumnezeu i-a dat omului și Grația sfințitoare și, prin Grație, i-a dat viața Sa, veșnicia Sa, i S-a dat pe Sine Însuși.
Noi putem trăi viața spirituală pentru că, prin grație, avem în noi pe Dumnezeu, Viața veșnică, Izvorul oricărei vieți.
Dumnezeu este pretutindeni: "Oare nu umplu Eu cerul și pământul?" (Ier. 23, 24).
El este "tot, în toate" (I Cor. 15, 28). Dar, în afară de această prezență în toate ființele, în toate sufletele, ca forță ce ține totul în existență, și fără de care nu se poate face nimic în ordinea naturii - în afară de a abuza de ea, prin libertate - El este și o prezență specială în sufletele celor drepți. El este nu numai cauza care le ține în existență, ci și locuiește în ele ca într-un templu: "Dacă cineva Mă iubește, îmi va păzi Cuvântul, iar Tatăl Meu îl va iubi, și noi vom veni la El și vom locui în El" (Io. 14, 34; I Io. 4, 16). Sfântul Pavel îi întreabă pe Corinteni: "Nu știți oare că sunteți templul lui Dumnezeu și că spiritul lui Dumnezeu locuiește în voi?" (I Cor. 3, 16).
O, creștine, știi tu că în tine locuiește Dumnezeu? Cum Îl tratezi pe acest Oaspete? Cât îți amintești de prezența Sa? Cât te pui la dispoziția Lui pentru a-L servi? Cât Îl lași să trăiască și să te facă să trăiești din viața Lui? Sau poate nu-I dai nici o importanță și refuzi să colaborezi cu El la zidirea ta spirituală?
Dacă Spiritul Sfânt locuiește în noi (Rom. 8, 9; Cor. 6, 16), El nu stă ca un prizonier, ci ca o energie ce iradiază, care operează.
În primul rând, El dă viața supranaturală (Io. 6, 63). El face ca "râuri de apă vie să curgă din inimă" (Io. 7, 38). Viața spirituală, viața de cunoaștere vine de la El, care ne învață adevărul întreg (Io. 16, 13), chiar dacă nu deodată, ci pe rând, în măsura deschiderii noastre spre a-L asculta și a?L urma. Căci Spiritul ne învață, dar ne și conduce, iar Sfântul Pavel ne îndeamnă: "lăsați-vă duși de Spiritul!" (Gal. 5, 6).
El ne sugerează cum să înțelegem darurile primite de la Dumnezeu (I Cor. 2, 12); El ne reînnoiește felul de a gândi și de a judeca (Ef. 4, 23). Ba chiar El ne învață cum să ne rugăm și ce să cerem de la Dumnezeu: "venind în ajutorul slăbiciunii noastre, deoarece noi nu știm ce să cerem în rugăciune cum trebuie, pe când Însuși Spiritul mijlocește pentru noi" (Rom. 8, 26) și de aceea Sfântul Pavel ne îndeamnă: "în orice împrejurare, rugați-vă prin Spiritul" (Ef. 18).
El dă și energie (Fapte 2, 12), îndeamnă și mângâie (Fapte 9, 31; Io. 14, 16). El susține toate virtuțile și le întărește cu virtuți supranaturale. Pentru a nu pierde viața pe care ne-o dă, e necesar să avem mereu în minte starea noastră de copii ai lui Dumnezeu și să trăim ca atare: trăind, viața crește și de aceea Sfântul Ioan ne avertizează: "Vedeți câtă dragoste ne-a dăruit Tatăl, încât să ne numim copiii lui Dumnezeu, precum și suntem" (I Io. 3, 1). Căci "toți cei duși de Spiritul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu" (Rom. 8, 14); "părtași naturii divine" (II Petru 1, 4). Așa după cum la naștere copilul are natura părinților săi, la fel cel botezat, primește grația și devine cetățean al Cetății cerești (Filip. 3, 20).
Astfel trăind - duși de Spiritul ce locuiește în noi -, viața noastră devine ca și supusă legii Spiritului, lege care ne conduce nu prin constrângere, ci prin iubire. Cine se lasă dus de Spiritul și se supune legii iubirii, acela crește în viața spirituală și trece de la starea copilăriei la aceea a maturității, devenind cu adevărat "oameni spirituali" (I Cor. 2, 12), care cunosc gândul lui Dumnezeu și se orientează după el.
Sfântul Pavel, în prima Epistolă către Corinteni, le vorbește ca unor copilași în Cristos, căci la ei se găseau semnele acestei stări de plăpândă viață spirituală: "invidie și ceartă, purtându-se în chip omenesc" (c. 3), sau ca și unii dintre galateni lipsiți de blândețe și de umilință, leneși în a face binele (c. 6); înclinați spre a se întoarce la obiceiuri părăsite, tot lucruri care provoacă îngrijorarea Apostolului: "Mă tem în privința voastră să nu fi trudit cumva zadarnic printre voi" (4, 10). Copilul plăpând este ușor expus morții.
Având aceeași natură cu Tatăl, avem aceeași viață, același fel de a trăi. Dar nu e suficient să o avem, ci trebuie să creștem în acest fel de viață, în această asemănare cu Dumnezeu. Isus ne poruncește: "Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este" (Mt. 5, 48). Această desăvârșire este idealul la care trebuie să tindem, este starea de maturitate spirituală în raport cu viața creștină din faza de copilărie, cu slăbiciunile și pericolele ei.
Pentru a rămâne în starea de copilărie, e necesar să fim conștienți de demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, și să o respectăm în noi și în alții, care sunt și ei obiectul acelorași daruri, acelorași grații. Să-i ajutăm frățește și pe ei ca să umble ca fii ai lui Dumnezeu, îndemnându-ne unii pe alții ca frați ai lui Cristos: "fiți buni unii cu alții, îndurători, iertându-vă unii altora, după cum și Dumnezeu v-a iertat în Cristos" (Ef. 4, 31). Dumnezeu locuiește în noi și suntem fii ai lui Dumnezeu. Numai atât.
Dacă Spiritul lui Dumnezeu locuiește în noi (I Cor. 3, 16), trupurile noastre sunt temple ale Spiritului Sfânt, după cum afirmă Sfântul Pavel în mod explicit (I Cor. 6, 19). După cum Biserica de piatră își trage sfințenia și venerația de la sacrul pe care-l cuprinde, iar creștinii de la Sfânta Euharistie, la fel trupurile noastre sunt temple ce-și primesc sfințenia și respectul, în urma prezenței Sfintei Treimi în sufletele cu care trupurile sunt inseparabil unite.
Crezusem odată că avea dreptate cineva care zicea că un cadavru nu este decât un conglomerat de celule, care mai păstrează o formă omenească; însă, stând în priveghere lângă trupul Pr. Bal, i-am văzut fața fără viață - dar atât de grăitoare! Atunci mi-am dat seama că, oricum ar fi trupul omului, chiar mort, este mai mult decât niște celule destinate descompunerii. Era atât de expresivă acea față a Pr. Bal, și spunea atâtea în seninătatea morții, cum nu spusese poate cât timp era stăpânită de freamătul vieții. Acum, în odihna morții, fața lui exprima acea stăpânire de sine, acea luptă dusă cu succes, acea voință puternică, neînfrântă, care i-a purtat trupul pe căile mortificării și a dăruirii de sine - Alte trupuri spuneau altceva, dar toate îmi vorbeau.
La un an după moartea sa, mi-a fost dat să cunosc ceea ce Pr. Bal - el care părea că nu dădea nici o importanță trupului - spusese unei persoane, cu o săptămână înainte de a muri: "Trupul este templul lui Dumnezeu, și de aceea se cuvine să-i dăm cinste și după moarte, căci el este biserica sufletului".
De aceea trupul este un adevărat tezaur care, după moarte, se depozitează în mormânt.
Nu numai că trupul este suportul material al sufletului; nu numai că el este instrumentul prin care gândurile prind consistență palpabilă, iar sentimentele se leagă în comuniuni, ci și iubirea își poate desfășura dăruirea, dar cu adevărat el este templu al Spiritului Sfânt, în care păcatul nu are ce căuta (Rom. 6, 12-13).
Iată demnitatea trupului, răscumpărat prin patimile trupești ale Fiului lui Dumnezeu, împreună cu care a fost răstignit (Rom. 6, 6).
Spiritul, care locuiește în noi, se servește de trup, ca prin el să-și arate roadele: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, umilința, înfrânarea poftelor (Gal. 5, 22).
Fără de trup, aceste lucrări ale Spiritului nu s-ar realiza. După cum, prin trupul luat de Fiul lui Dumnezeu, vedem bunătatea Tatălui și ne dăm mai bine seama de iubirea pe care ne-o poartă, la fel prin trupurile noastre se vede mai bine lucrarea Spiritului de schimbare a lumii prin bunătate și caritate, prin căldură și pace. "Dacă parohul nostru este atât de bun - spuneau credincioșii părintelui Vianney -, cât de bun trebuie să fie Dumnezeu?" Cât de bine ne dăm seama de prezența lui Dumnezeu în lume, când faptele bune strălucesc ca lumina înaintea oamenilor (Mt. 5, 16), când vedem blândețea, înfrânarea poftelor egoiste și josnice, când vedem mai ales îndelungă-răbdarea, povară grea pentru trup, dar caracteristică lui Dumnezeu față de noi, pe care "ne rabdă îndelung, nevrând să piară cineva, ci toți să vină la pocăință" (II Petru 3, 9).
Când Spiritul trăiește în noi, păcatul nu mai stăpânește, căci poftele trupului nu mai sunt ascultate. Ele nu sunt moarte, dar opoziția ce li se face este mai mare; în loc de plăcere, stârnesc neplăcere în suflet, iar când năvalnice ar sfărâma digul voinței, durerea din care naște pocăința intervine ca să-i sape o mai adâncă temelie și, până la urmă, digul voinței împotriva lor să devină mai frumos și mai puternic. Toate acestea mărturisesc mai bine prezența energiei spirituale decât dacă trupul ar fi mort cu toate înclinațiile lui. Membri ai Bisericii luptătoare, nu putem dezerta de la luptă. Triumful și odihna vor veni mai târziu, căci dacă acum trupul nostru - ființa noastră - e ca o sămânță slabă, pieritoare (I Cor. 15, 42), el este destinat să învieze: "Trupul acesta stricăcios trebuie să se îmbrace în nestricăciune, și acest muritor, în nemurire" (I Cor. 15, 53). Cristos a înviat și S-a făcut începătură a tuturor celor care vom învia (I Cor. 15, 20), deoarece în El "toți vor învia" (I Cor. 15, 23). Sfântul Pavel insistă asupra acestui adevăr reținut și în Credeu. El zice că: "dacă locuiește în voi Spiritul Celui ce a sculat pe Isus din morți, învia-vor și trupurile voastre cele muritoare, prin Spiritul Lui care locuiește în voi" (Rom. 8, 11, 23). Trupul, lăcaș al spiritului, are garanția învierii, căci Spiritul este viață și duce la viață.
De aceea, să avem respect față de trupurile noastre; să le tratăm cu modestie, să le supunem Spiritului, luptând împotriva păcatului care duce la moarte, omorând faptele trupului, cu Spiritul (Rom. 8, 13). Această luptă împotriva tendințelor dezordonate ce duc la păcat și moarte este chinuitoare, dar "dacă pătimim împreună cu Cristos, vom fi și slăviți împreună cu El" (Rom. 8, 19).
E adevărat că "prin trup omul slujește legii păcatului" (Rom. 7, 25), că "pornirea trupului este potrivnică lui Dumnezeu" (Rom. 8, 7), și că "trupul dorește împotriva Spiritului" (Gal. 5, 17). Totuși, nu e de disperat. Dacă de la Adam avem această tristă moștenire a înclinației spre plăcerea de a gusta bucuriile sensibile - concretizate în "măr" - împotriva voinței lui Dumnezeu, care ne-a destinat să gustăm fericirea Sa veșnică, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, ca prin trup să ispășească neascultarea, dezordinea, păcatul. Dacă în trupul moștenit de la Adam se găsește legea păcatului, în urma morții lui Cristos pe cruce, trupul, supus Spiritului, poate deveni bun și sfânt. De aceea, Sfântul Pavel ne îndeamnă: "după cum în trecut ați lăsat mădularele voastre în sclăvia necurăției, din nelegiuire în nelegiuire, tot așa supuneți-le dreptății în vederea sfințirii" (Rom. 6, 19), asigurându-ne că "suferințele timpului de față nu se pot măsura cu mărirea viitoare ce se va dezveli în noi" (Rom. 8, 18).
Viața spirituală nu se poate trăi fără efortul de a menține echilibrul între tendințele naturii și cerințele Spiritului, fără viață curată, în care poftele inferioare să fie supuse minții, iar mintea credinței.
Curăția nu este o nimicire, ci un echilibru. Ea nu omoară orice sensibilitate și pornire naturală, dar ne amintește că "trupul - cu sensibilitatea lui - este pentru Domnul" (I Cor. 6, 14). După cum spune Sfântul Augustin, păcatul se săvârșește în voință, căci "voința rea face să nască patima, supunerea la patimă cauzează obișnuința, nerezistența la obișnuință creează necesitatea" (Conf. 8, 5, 10). Voința primului om de a deveni ca Dumnezeu, independent, l-a făcut să poftească ceea ce Dumnezeu oprise.
Sub impulsul Spiritului Sfânt, hrănit cu trupul Sfânt și slăvit al lui Cristos, creștinul își stăpânește trupul pentru a?l supune Spiritului și a-l face să dea roadă de viață curată, plăcută lui Dumnezeu.
"După cum razele soarelui nu pot să nu strălucească pe cerul senin, spune Sfântul Ioan al Crucii, tot astfel, lumina lui Dumnezeu e imposibil să nu lumineze într-un suflet pur". Curăția e seninătatea cerului sufletului nostru, în care locuiește Soarele vieții; ale cărui raze sunt împiedicate de norii atașamentelor sensibile, la care sufletul nu vrea să renunțe.
Nu putem uita ceea ce a pătimit Cristos în trupul Său, pentru noi. Sfântul Pavel, cu firea-i înfocată, ne strigă: "Ați fost cumpărați cu preț scump. Preamăriți deci pe Dumnezeu în trupul vostru" (I Cor. 6, 20).
Sfântul Ignațiu, episcop în Antiochia, dus la Roma să fie judecat și dat fiarelor să-l sfâșie, a fost insultat de împăratul Traian, care l-a numit: "mizerabil!"
La această injurie, bătrânul își ridică fruntea și zise: "Nimeni să nu-i spună mizerabil lui Ignațiu, care este Cristofor, adică Purtător de Cristos".
- Dar cum te poți tu numi Purtător de Cristos?
- Pentru că acesta este adevărul. Eu Îl am pe Dumnezeu în mine.
Da. Noi suntem templele lui Dumnezeu; noi suntem un cer (Sfântul Augustin). Fie că trăim în mijlocul unei societăți elegante ca Elisabeta Leseur, că ne petrecem timpul în solitudinea unui deșert ca și Charles de Foucauld, că ocupăm o catedră universitară ca Ozanam, sau suntem legați de pat ca Marta Robin sau Tinu, oriunde și oricând, adevăratul creștin e conștient de marele dar al Grației, care-i divinizează micimea de om.
Iată ce nu poate pricepe păgânul. Fie împărat ca Traian, sau filosof ca Seneca. Seneca se reculegea în sine, dar acolo era numai el. Creștinismul, pătrunzând în castelul său interior, acolo îl găsește pe Dumnezeu: pe Dumnezeu coborât la el, pe Dumnezeu oaspete divin, pe Dumnezeu izvor de viață nouă.
Să ne recunoaștem demnitatea de creștini; păstrarea ei printr-o viață curată să fie singura noastră preocupare.
Să nu întristăm Spiritul care locuiește în noi, să nu opunem rezistență la îndemnurile Lui; să nu ne opunem chemării Lui; să nu-L mințim (Fapte, 3, 5). Cu un cuvânt: "să nu stingem spiritul" (I Tes. 5, 19), această Flacără din care naște viața noastră spirituală.