Suprema valoare a ființei este viața; ba chiar Suprema Ființă este Viață, cum amintesc mereu Sfintele Scripturi (Mt. 16, 16; 26, 63; Fapte 14, 15; Ro. 14, 11 etc.) numindu-L "Dumnezeul cel viu", care "are viață în Sine Însuși" (Io. 5, 26). Viața este esența Ființei divine.
Viața însă îmbracă diferite forme: viața vegetală, animală, omenească, îngerească și divină; fiecare cu mărețiile ei, una mai uimitoare ca alta. Și în fața științei, viața e o enigmă.
Iarba ca și floarea, arbustul ca și copacul, au fost odată o mică sămânță care a crescut, s-a dezvoltat, căci planta se hrănește și respiră. La maturitate face semințe prin care se înmulțește. De aceea plantele trăiesc. Ele au viață vegetativă.
Animalul nu numai că respiră, se hrănește, crește și se reproduce, dar se și deplasează după placul său. Condus de instinct, își caută hrana, ocolind ce e nociv. Animalul face pui, pe care-i ocrotește. Simte durerea și urlă, simte plăcerea și o manifestă. Animalul are viață senzitivă.
La om, viața vegetativă și senzitivă e completată cu viața spirituală; viața de cunoaștere reflexivă, de libertate, de voință și de iubire.
În vârful piramidei ființelor create se găsesc îngerii. Fiind spirite pure, ei nu cunosc limitele și imperfecțiunile impuse de materie plantelor, animalelor și omului. Activitatea lor este pur spirituală: viață de cunoaștere și iubire, care ating un grad foarte înalt de perfecțiune.
Toate aceste forme de viață, existente în ființele create, sunt forme de viață naturală.
Peste toate aceste forme este viața lui Dumnezeu, de altă natură, și infinit superioară. Spirit pur (cum sunt îngerii) și absolut perfect (cum nu sunt îngerii), viața lui Dumnezeu se caracterizează - atât cât putem ști prin analogia vieții spiritelor create - prin totala perfecțiune în domeniul cunoașterii și al iubirii. Dumnezeu se cunoaște și se iubește în mod absolut pe Sine, și toate creaturile, existente și posibile. Viața divină este viața prin excelență și izvorul oricărei vieți. Intensitatea și perfecțiunea ei își găsește expresia în unitatea naturii divine, posedată în egală măsură de Treimea persoanelor.
Viața aceasta ține de natura divină, e proprie lui Dumnezeu. Aparține deci unei ordini total diferite de viața naturală; de aceea viața lui Dumnezeu se numește, în raport cu natura creată, supranaturală.
Creând diferite ființe, Dumnezeu a dat fiecăreia tot ce era necesar ca ele să fie ceea ce sunt. Realitatea pe care a vrut să o creeze pretinde ca nici o ființă să nu fie lipsită de ceea ce îi reclamă natura proprie, Omul nu e om dacă nu are un trup material și un suflet spiritual.
Dar față de acest om iubirea infinită a lui Dumnezeu se arată plină de atenții deosebite, care ne pun în fața celui mai mare mister: iubirea Lui. Când l-a creat pe om, el nu s?a mulțumit să zică "să fie", ci Sfânta Treime S-a sfătuit: "Să facem om după chipul și asemănarea noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul". Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său și l-a binecuvântat în mod special (Facere 1, 26-28).
A vrut să-i dea mai mult decât îi pretindea natura, și nu s-a mulțumit numai să-l aducă la viață, ci să-l împărtășească din plinătatea vieții Lui divine.
Omul rămâne tot om: viața vegetativă, senzitivă și spirituală nu dispar, dar, pe lângă aceste forme de viață, Dumnezeu l-a destinat să-i dea - atât cât poate primi o ființă limitată - chiar viața Sa, să trăiască, încă aici pe pământ, viața divină. Omului îi este acordată viața supranaturală, proprie naturii divine.
Fiindcă viața noastră constă - cum am spus - în cunoașterea și iubirea pe care Dumnezeu o trăiește în misterul Sfintei Treimi, și viața ce ni se acordă în mod supranatural constă în a cunoaște și a iubi, nu după gândul și sentimentul nostru, ci după cunoașterea și iubirea proprie lui Dumnezeu - care e de altă natură, are alte dimensiuni -, apar-ține unui alt fel de viață decât cunoașterea și iubirea noastră.
Tocmai ca să-i poată face această favoare, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa, dându-i suflet spiritual, dotat cu înțelegere și voință, capabil să cunoască și să iubească. Prin bunătatea Sa, Dumnezeu face ca aceste facultăți omenești să poată cunoaște și iubi așa cum cunoaște și iubește El din veșnicie.
Având viața lui Dumnezeu, avem, totodată, și veșnicia Lui. Viața veșnică nu este viața care urmează după moarte. Ea este de pe acum prezentă în noi, în măsura în care acceptăm să deschidem sufletul spre cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu. Primindu-le, noi primim viața ce nu mai are sfârșit. Asupra acestei vieți să ne îndreptăm atenția și grija, preocuparea și străduința noastră, ca nu cumva, închistați în cercul limitat al vieții naturale, pământești și trecătoare, să ne lipsim de viața supranaturală, divină și veșnică. Să nu nesocotim darul acesta, precum Esau a nesocotit dreptul de întâi născut pentru o pâine și un blid de linte (Facere 25, 26). Stăpâniți de cerințele vieții vegetative, senzitive sau raționale, să nu neglijăm trăirea vieții supranaturale, pe care o vom numi, în aceste expuneri, viața spirituală. Din contră, această viață, dar deosebit al Învierii Mântuitorului Cristos, să fie viața pe care o trăim, căci e viața specific creștină. Numai în măsura în care trăim viața spirituală suntem cu adevărat creștini.
Deci: trăim creștinește dacă trăim viața divină, dacă cunoaștem și iubim ca și Dumnezeu. Dar ce să cunoaștem și ce să iubim ca să cunoaștem și să iubim ca și El? Cine ne-o poate spune decât El Însuși? Și El ne-a spus-o, iar Cuvântul Său îl găsim în Sfintele Scripturi. Deschizând Scriptura citim: " - Viața veșnică aceasta este: să cunoaștem pe singurul Dumnezeu adevărat și pe Isus Cristos pe care l-a trimis" (Io. 17, 3), adică: pe Tatăl, pe Fiul (I Io. 4, 15; 15, 1) și pe Spiritul Sfânt (Io. 14, 15); să ascultăm mărturia Tatălui despre Fiul: să cunoaștem dragostea lui Dumnezeu; să iubim cu fapta și cu adevărul (I Io., 3, 18); să ținem poruncile Lui (I Io. 5, 3); să avem îndrăzneală în ziua judecății (I Io. 4, 17); să fim mereu uniți cu Isus cel înviat și mereu prezent în lume (Io. 14, 18-19 și Io. 5, 11-12); să trăim în Cristos fără păcat (I Io. 3, 6); să devenim asemenea Lui (I Io. 3, 2); să fim fiii lui Dumnezeu (I Io. 3, 1); să avem pacea Lui, chiar în mijlocul necazurilor (Io. 14, 27); să fim pe calea care duce la a-L vedea așa cum este (I Io. 3, 2); să intrăm în societatea trinitară (I Io. 1, 3); ba chiar să avem în noi pe Sfânta Treime (II Io. 10; I, 3, 24).
Viața spirituală este o trăire interioară: acolo, în adâncul sufletului, își are originea și se desfășoară ca un freamăt după Dumnezeu care ni se îmbie, și spre care sufletul nostru se deschide pentru a-L cuprinde prin cunoaștere tot mai adâncă și iubire tot mai mare.
Precum viața senzitivă e freamăt superficial după obiecte din afara noastră, viața spirituală e trăire în unire cu Dumnezeul sufletului nostru, în care El trăiește.
Totuși, ea nu rămâne închisă acolo, ci se revarsă în afară, pătrunzând, mai violent sau mai pe-ncetul, sensibilitatea, comportamentul, toate faptele noastre, și le face asemenea faptelor lui Isus Cristos. Viața spirituală nu nimicește în noi nici viața rațională, a minții și a voinței, ci o lasă să execute și să cunoască, să aleagă și să opteze, dar o pătrunde de cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu. Viața naturală, deci, nu este anihilată, nici înlocuită, căci Spiritul Sfânt e Spirit înnoitor, purificator, sfințitor, dătător, și nicidecum nimicitor.
Nici viața rațională nu înlocuiește viața biologică, instinctuală, ci o reglementează ca să nu se desfășoare haotic, pasional, contrar demnității de om. Omul rațional mănâncă, bea, doarme; nu refuză plăcerea, nu renunță la ceea ce îi cere instinctul conservării, dar toate acestea la el sunt pătrunse de un fel demn, de o orientare spre binele întregii ființe. Nu le nimicește, ci le sublimează, uneori, când împrejurări deosebite o cer, pentru un bine superior, le stăpânește într-atât încât pare că ele n-ar mai exista. Pentru patrie, pentru familie, pentru prietenie, e gata să renunțe și la viață. În astfel de cazuri imperiul rațiunii este evident, dar, de obicei, în viața de toate zilele, el se manifestă într-o anume stăpânire de sine, într-o seriozitate și o noblețe în atitudini și comportament.
La fel viața spirituală, repet, nu anihilează viața naturală bio-rațională a omului. Omul rămâne om, cu necesitățile lui bio-fiziologice; cu neastâmpărul înclinațiilor sale spre știință, spre artă, spre politică; cu logica rațiunii, cu libertatea voinței, cu sociabilitatea-i înnăscută. Dar toate acestea sunt pătrunse de un fel de a fi propriu fiilor lui Dumnezeu; de o orientare spre sfințire, de mărturie a morții și învierii lui Cristos. Chiar viața senzitivă e sublimată și dirijată după voia lui Dumnezeu: "Fie că mâncați, fie că beți sau faceți ceva, toate faceți-le spre mărirea lui Dumnezeu" (I Cor. 10, 31).
În felul acesta sufletul transformat își găsește fericirea chiar în sărăcie și suferințe, fiindcă viața lui e viață de dragoste și bucurie, de pace și îndelungă răbdare, de bunătate și de facere de bine, de blândețe și de înfrânare, căci dacă trăim cu spiritul, cu spiritul și umblăm (Gal. 5, 22-25).
De multe ori, în exterior, nu se vede nici o deosebire între viața naturală a unui om și între viața spirituală a altuia. La același birou, la aceeași mașină, la aceeași masă, fac același lucru. Ba chiar, de multe ori, nici cel care trăiește viața spirituală nu-și dă seama de ea, fiindu-i atât de obișnuită, și fiind atât de pătruns de ea, încât îi pare ca fiind cel mai firesc lucru.
Alteori, viața spirituală rămâne ascunsă în adâncul sufletului, ca o încolțire înceată, ca o coacere lentă ce scapă observației exterioare. De multe ori, manifestările exterioare o ascund, căci structura bio-psihică a omului rămâne: unul energic (Sfântul Vasile cel Mare), altul timid (ca fratele Sfântului Vasile: Sfântul Grigore Nisenul); unul mereu căzând, dar umilit și stăruitor în a accepta iubirea și a conlucra cu grația , acceptare și conlucrare interioară care, ca să se manifeste, trebuie să treacă peste temperament, peste slăbiciuni, care modifică expresia atitudinii lăuntrice și, astfel, un om sfânt înaintea lui Dumnezeu apare înaintea altora, și chiar înaintea lui însuși, ca un nebun, laș, păcătos, mereu cu aceleași defecte. Se văd defectele, dar nu se sesizează sinceritatea celui care strigă din adâncul inimii: "Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosul", și nici îndreptarea care urmează.
Câte încurcături a avut chiar și Sfântul Pavel din cauza neastâmpărului său înnăscut. Pe lângă tragismul sufletelor mari, Sfântul Pavel a cunoscut și tragismul slăbiciunii sale (I. Holzner)! El însuși recunoaște "neputințele sale" (II Cor. 11, 30; 12, 10). Printre altele se pare că a fost prea aspru când l?a judecat pe Marcu, pe care nu voia să-l ia cu el, și din cauza căruia relația sa cu prietenul Barnaba s-a rupt, în urma unei aprinse discuții, deși "faptele de mai târziu i-au dat dreptate lui Barnaba" (I. Holzner).
De altfel, Sfânta Scriptură "ne descrie, pe lângă măreție, și slăbiciunile oamenilor eroi" (cum a descris și slăbiciunea Sfântului Petru, privit cu îndurare de Isus în curtea lui Pilat, și înfruntat de Pavel la Antiochia - Gal. 2, 11-12). "E lucru mângâietor să știm că, de fapt, chiar și în cei mai mari din Împărăția lui Dumnezeu, harul a lucrat mult timp, până când - în cele din urmă - a triumfat" (I. Holzner).
Dacă de multe ori viața spirituală nu ajunge să domine complet ființa, și deci să nu apară decât celui care cunoaște interiorul sufletului, uneori, împrejurări deosebite scot la iveală prezența și lucrarea Spiritului Sfânt, ca de exemplu atunci când pocăința cere mortificări, când caritatea cere renunțări neimpuse de altă lege decât de cea a dragostei (Sfântul Maximilian Kolbe), când chemarea lui Dumnezeu cere renunțarea la lume, sau credința cere mărturia martiriului (P.S.S. Aftenie).
După cum viața rațională găsește de multe ori un obstacol în viața senzitivă, și-i trebuie eforturi ca să o domine (eforturi al căror rezultat sunt virtuțile), la fel și viața supranaturală poate fi împiedicată de viața naturală. Natura, în urma păcatului care a stricat echilibrul interior al omului și a făcut ca înclinațiile rele să fie aprinse, se opune lucrării Spiritului Sfânt.
Cine vrea să fie lucrat de Spiritul Sfânt și să trăiască viața spiritului, trebuie să accepte să se lase lucrat, și deci să se opună tendințelor rele, naturii nestăpânite, luptând împotriva ei. Pentru a putea trăi viața spirituală, trebuie deci să renunțăm la noi - pentru noi -, trebuie "să murim" - să ne împotrivim - naturii dezordonate, pentru a trăi în ordinea Spiritului.
Prima dispoziție necesară pentru a trăi viața spiritului este deci libera opțiune de a te lăsa lucrat de Spiritul lui Dumnezeu, de a accepta în mod liber darul Său, dispuși ca, dacă e nevoie ca să-l putem primi, să murim omului vechi; căci: "nu suntem datori trupului, ca să trăim pentru trup, căci dacă trăim pentru trup, vom muri. Dacă însă, cu ajutorul Spiritului vom ucide faptele trupului, vom trăi" (Rom. 8, 13). De aceea "e strâmtă și îngustă calea ce duce la viață" (Mt. 7, 14).
Greutatea trăirii vieții spirituale naște din această luptă ce trebuie să o dăm în noi înșine, această mortificare care însă își întinde aria și în afara noastră. Trăim în lume ca oameni, iar viața spirituală nu este un refugiu din lume, nici un refugiu din noi înșine. Din contră, ea se nutrește din efortul făcut pentru a accepta existența, lumea cu condițiile ei, a te accepta pe tine cu slăbiciunile tale și tendințele împotriva cărora ești chemat să lupți, a accepta pe alții, în mijlocul cărora trăiești. Viața spirituală nu trebuie să devină un refugiu, o fugă de momentele grele, o fugă de tine însuți (cei care-și caută liniștea și uitarea în narcotice și droguri nu sunt spirituali), sau fuga de lumea primejdioasă. Viața spirituală nu se hrănește din dezertări, ci din luptă, trebuind să ne "îmbrăcăm în toate armele lui Dumnezeu" (Ef. 6, 11) ca să putem birui (Ef. 6, 13). Astfel se realizează unitatea vieții noastre bio-psihice și sociale, prin împlinirea voinței Tatălui în centrul ocupațiilor pe care le avem.
Realitățile vieții trebuie să le acceptăm ca pe o scară pe care să urcăm spre Dumnezeu. Trăim în aceste realități, dar nu pentru ele, ci prin ele pentru Dumnezeu.
Pentru a putea face aceasta, viața spirituală reclamă reculegere, reculegere exterioară, dar mai ales interioară. Trăind în vâltoarea lumii, să fii liniștit; trăind în zgomotul lumii, să fii mai atent la îndemnul Spiritului. Grijile apăsătoare, nehotărârea și echivocurile trebuie înlăturate, pentru ca în inimă să fie pace. Iată pentru ce e necesară asceza, adică exercițiul libertății, pentru a ajunge la pacea interioară, "la pacea cu alții", fără să facem jocul instinctelor, al sentimente-lor, al capriciilor. Mijloacele de asceză, de mortificare, variază după indivizi și după împrejurări, dar fără ele nu poți accepta în toată libertatea și răspunderea viața lui Dumnezeu în tine.
Pacea interioară însă nu se obține dintr-o dată. De aceea, viața spirituală cere timp. Intrând în această viață, pășim pe un drum al cărui teren nu-l cunoaștem și ale cărui margini nu le vedem. De aceea, e necesar un bun maestru, conducător spiritual, cu care să discuți și care să te ajute în efortul de docilitate și supunere, ca să nu mai trăiești tu, ci în tine să trăiască Cristos.
Viața spirituală e viața ce crește în timp. Nerăbdarea și decepțiile că lucrurile nu sunt așa după cum am dori, sunt semne de copilărie, nu de maturitate. Maturitatea spirituală înseamnă a accepta să mergi unde nu vrei. Până să vezi unde trebuie să ajungi, e nevoie de timp, timp în care trecem prin alternative de bucurii și tristeți, dar care ne dau ocazia ca inima "zdrobită" să fie sigură că este iubită; inima umilită să fie liniștită, dornică de fapte, să fie prudentă; să fie tare, dar blândă, priveghind fără teamă.
Ca să ajungem la acest echilibru trebuie să veghem asupra inimii. Să știm ce e al nostru în ea și ce e a lui Dumnezeu. Să nu confundăm dorința noastră cu chemarea lui Dumnezeu, satisfacția noastră cu grația, lucrarea noastră cu lucrarea grației. Să nu lăsăm ca alte spirite, mai rele, să vină să locuiască în casa pe care am curățat-o.
Numai inima supusă și curată poate discerne viața lui Dumnezeu în viața noastră, chemarea Lui și dorința noastră și, mai ales, numai ea poate dejuca și cea mai subtilă ispită, aceea care ne face să ne socotim stăpânii faptelor noastre, în numele lui Dumnezeu și în numele Evangheliei.
Mulți se opresc la mijloacele vieții spirituale și cred că dacă spun rugăciuni, ascultă liturghii, imită pe sfinți, ei înșiși sunt sfinți. Aceste lucruri sunt necesare la începutul vieții spirituale. Dar nu trebuie să rămânem copii. Trebuie să creștem. Folosindu-ne de aceste mijloace - deci să nu le abandonăm -, să facem ca ele să devină mijloc de a astâmpăra setea interioară de unire cu Dumnezeu. Exercițiile spirituale sunt doar notele care te ajută să poți cânta, dar cântecul tău trebuie să izvorască din adâncul inimii. Regularitatea cu care cânți nu înseamnă încă expresia unei trăiri interioare. Regularitatea exercițiilor de pietate încă nu dovedesc prezența unei vieți spirituale.
La fel e și cu cadrul vieții spirituale: necăsătorie, reguli, întruniri comunitare.
Același lucru se poate spune și despre lecturile spirituale și doctrinele marilor maeștri în viața spirituală: dacă nu le dorim ca aliment care să ne nutrească, ele rămân obiect de abstracție sau ocazie de exercițiu, făcut la comandă sau din încăpățânare.
Fiecare trebuie să aibă un stil propriu de viață spirituală. Fiecare, în starea în care se găsește, trebuie să trăiască viața lui Dumnezeu, plecând de la obligațiile stării proprii (preot, călugăr, căsătorit, necăsătorit etc.), stări care comportă obligații proprii, dar și grații proprii.
Darul de a cunoaște mai bine viața spirituală la care suntem chemați ne va face să urmărim cu deosebit interes aceste exerciții spirituale cu multă reculegere, meditație și examinare, ca să ne fie cât mai folositoare, regăsindu-ne, după această săptămână de moarte pentru lume, cu adevărat înviați în Cristos la viața Sa cea veșnică.